O utopie a României de azi: normalitatea

Angajamentul de a scrie săptămî-nal un articol (fără a ieși din sfera actualității, ceea ce te-ar face vinovat de izolare în „turnul de fildeș“) capătă, de la o vreme, o componentă nevrotică. Scena publică autohtonă a încetat, de mult, să mai fie provocatoare, interesantă, vie cu adevărat. E un monument de previzibilitate. Nu previzibilitatea sănătoasă, simptom al stabilității social-economice, nu previzibilitatea derivată din reguli, transparență, coerență politică, ci previzibilitatea toxică a mediocrității repetitive, a prostului gust, a subculturii obraznice, a „solidarității de partid“. Nevroza comentatorului vine din sărăcia tematică și tipologică a cotidianului, din furia neputincioasă de a fi, zi de zi, prizonierul unor nulități patente, care se hîrjonesc în fața nației mitocănește, iresponsabil, ca niște adevărate „instalații“ de (in)suficiență intelectuală și morală. Ce să tot spui, dinaintea unei monotonii fără leac? Ce să tot bombăni? Cum să te porți onorabil într-o speluncă? Oricum, ceea ce scrii n-are nici un efect (decît, eventual, cîte o înjurătură partizană din partea unora care par să-și alimenteze „talentul“ și „ideile“ din ura fidelă pe care ți-o poartă). Desigur, în mediul politic, conflictul e, în limite civilizate, o „activitate“ constitutivă. Dar contează enorm stilul și eficiența comunitară. Ideea că „a cîștiga“ într-o dezbatere (cu Opoziția sau cu Puterea) echivalează cu a rupe fălci, a scoate ochi, a face schimb de glumițe prostești și înjurături vînjoase, de caftangiu, transformă spectacolul cotidian al confruntării firești în țopăială de maidan. Lupta e normală. Dar scandalul e schimonositor. Iar la noi, normalitatea devine, încet-încet (de fapt repejor), o utopie, o aspirație fără șanse de împlinire. (Mă întreb, de pildă, în cîte țări „adulte“ eroismul civic se exprimă prin numere de mașină aduse din condei golănește, iar „puterea“, prin intervenție instituțională virilă, de o ridicolă robustețe…)

Exasperat de inanitatea „profesioniștilor“ din politică, vei avea, poate, ideea să te refugiezi în minoratul (oarecum) candid al presei „populare“. Greșeală! Cazi din bodega nervoasă în bîrfa de budoar. Afli, luni de-a rîndul, că Andra „a rupt tăcerea“, că Arșinel e trist, că azi-mâine (cam prin 2040) vine marele cutremur, că Trump s-a certat cu nevastă-sa, că Lavinia Pârva vorbește de despărțirea de Ștefan Bănică Jr. și cîte și mai cîte asemenea știri zguduitoare, de natură să pună țara pe jar.

Vești bune n-avem! Nu se vînd, n-au sare și piper, sînt simple semne (adormitoare) de normalitate. În acest context, am ajuns să caut cu lumînarea oameni normali (profesional și omenește), surprize plăcute, evenimente cît de cît tonice. Nu zic că e abundență… Dar constat, adesea, că „marfă“ există, în domenii diverse, unele socotite „marginale“ în raport cu zonele „importante“, altele pur și simplu ignorate sau uitate. Mediatizarea – nu neapărat triumfală, dar cuviincios generoasă – a veștilor bune și a oamenilor vrednici ar putea, cu siguranță, să însănătoșească ambianța în care trăim, să ne propună necesare modele de reziliență și normalitate.

Exemplele pe care le pot invoca sînt mai numeroase decît credem îndeobște și nu pot încăpea într-o rapidă însemnare hebdomadară. Iată, totuși, o primă „strigătură“ omagială: fermecătoarele și eruditele cărți ale Constanței Vintilă-Ghițulescu despre istoria românească, cunoscute, dar departe de a avea nimbul public meritat, rezervat, uneori, unor performanțe mult mai modeste. Sau amplul studiu (în două volume) despre natura moartă autohtonă, între 1916 și 1946, scris de Doina Păuleanu (directoarea Muzeului din Constanța). O solidă reușită profesională, slujită cu virtuozitate de o excelentă prezentare grafică (Editura Monitorului Oficial).

Dar să trecem și la unele personaje publice cunoscute, dar al căror profil nu are cota de exemplaritate pe care o au o sumedenie de „vedete“ volubile, inconsistente, încîntate de ele însele. În ce mă privește, sînt, de pildă, un admirator al doamnei doctor Mihaela Bilic. În puzderia de sfătuitori „competenți“ în materie de nutriție și sănătate, doamna Bilic face o notă aparte. Nu e „trendy“, își ia distanță față de „soluțiile“ gata făcute ale dieteticii „salvatoare“, propune reguli, dar ele nu seamănă nici a rețete, nici a porunci, are un ton cordial (nu imperativ) și o agreabilă, încurajatoare, bună-dispoziție. Pe scurt, Mihaela Bilic are toate calitățile pe care nu le au, în genere, unii dintre ministeriabilii noștri…

Mi se va spune că amestec borcanele, că abandonez, vinovat, morga (?) păltinișea-nă, dar nu mă sfiesc să menționez portretul maestrului bucătar Horia Vârlan. Față de numeroasele emisiuni culinare pline „chef“-i zglobii sau inchizitoriali, emisiunile domnului Vârlan sînt „normale“! Omul vorbește fără fasoane, se poartă colocvial, își analizează invitații cu rigoare, dar prietenește, pe scurt, are firescul meseriei bine știute (fără impostație magisterială) și al unei sociabilități civilizate, atașante, ospitaliere. Domnii de la putere, dar și din opoziție, n-ar avea decît de cîștigat dacă și-ar lua drept model de „prezență“, amenitate și atractivitate figuri publice discrete, din categoria celor amintite mai sus. Doamna Dăncilă, sau Olguța V., sau Carmen D. ar face bine să tragă cu ochiul la dna Bilic, iar dnii Dragnea sau Toader, la dl Vârlan. A ținti spre Margaret Thatcher sau spre Brătieni e cam devreme… 

P.S. La rubrica „Marile reușite ale uitării românești“, mă grăbesc să adaug numele (de neuitat) al actriței Liliana Tomescu. Am fost fermecat, în tinerețe, de vitalitatea și talentul ei. A plecat din țară de mult, a devenit cetățean de onoare al orașului Stockholm, a continuat să fie activă profesional cu mare succes. E drept, UNITER și-a amintit de dînsa în 2006, cînd i-a acordat un premiu pentru întreaga activitate. Pe 12 august, dna Liliana Tomescu va împlini 89 de ani. Sărut mîna, doamnă, și la mulți ani!