De ce sîntem din ce în ce mai răi?

Pentru că putem. Pentru că ne permitem. Pentru că în procesul nostru de adaptare, ca specie, în mecanismul de sofisticare a relației pe care o avem cu natura, am descoperit, în timp, uluitoarele posibilități de a nega cît se poate de convingător faptul că facem rău. Făcîndu-l, de fapt, cu bună știință. Pentru că am observat că se poate întinde coarda pînă la un „nesfîrșit“ rezonabil. Adică pînă unde dorim noi. Nici o ființă umană nu a trăit, pe pielea ei – evident, în afara propriului final, uneori îngrozitor –, un sfîrșit al speciei, al timpului, al lumii. Deși unii spun că sfîrșitul fiecăruia dintre noi e sfîrșitul lumii, și chiar dacă ei ar avea dreptate, un anumit tip de concretețe ne dă speranța că anumite lucruri pe care le facem pot să învingă timpul. E un tip de mecanică a gîndirii care ne ține spatele pentru orice. Pentru absolut orice.

Pentru că fascinația și extazul de a face rău surclasează, lejer, orice altă plăcere. Ca orice pornire, și aceea de a face rău conține în substanța sa un univers de senzualitate, un anumit tip de erotism. Atunci cînd accepți că există bine și rău, e foarte greu să faci altceva decît să te plasezi de o parte sau de alta a baricadei. Una dintre situări conține seturi de reguli. Cealaltă e o întruchipare a libertății. Unii spun că libertatea de a face rău e căderea în cea mai cumplită dintre tentații, că e înțelegerea absolut greșită a oricărei idei care are ceva de a face cu libertatea reală. Dar, cînd ajungem la definirea libertății, exact așa cum se întîmplă în cazul binelui și al răului, plonjăm în hăul căscat de această problemă și experimentăm plăcerea căderii în acest abis, uitînd sau pur și simplu neputînd să mai ajungem la locul de unde am plecat în această călătorie a definirii. Iar plăcerea de a face rău, deși pentru unii e ceva inacceptabil, iar pentru alții doar ceva aflat la îndemînă, depășește extazul oricărei alte plăceri, interzisă sau nu. Pentru că, spre deosebire de toate celelalte, aceasta pare a conține în esența sa ceva suprem. Ceva ultim. O formă de eroism care nu are nevoie de confirmare. Există, pur și simplu, dincolo de validarea oricui.

Pentru că ființa umană e, în natura ei, una competitivă. Iar răul nu poate lipsi de pe lista nesfîrșită a obiectivelor pentru care intrăm în competiție unii cu ceilalți. Iar aici, deși nu pare, lucrurile sînt infinit mai simple. Și funcționează la fel, pentru fiecare dintre obiectivele despre care am putea vorbi. Încetul cu încetul, indiferent care ne-ar fi ținta, motivul, dezideratul, toate acestea tind să se topească în corpul ideii de competiție în sine. Întrecerea – mecanismele și zonele ei de mobilizare, de plăcere, de transfigurare – cîștigă teren, poziție cu poziție, pe fiecare front. Ideea de competiție, cu toate zonele sale mai mult sau mai puțin vizibile, ocupă în final întregul orizont. Iar la adăpostul dimensiunii sale de necuprins, cresc o floră și o faună care sînt extrem de departe de a fi fost explorate pe măsura diversității lor. Cîtă vreme vorbim despre orice ecosistem de gîndire, răul e ceva care se adaptează și se înmulțește extrem de repede, tocmai pentru că se bucură de complicitatea de nestăvilit a oricărei naturi plăsmuitoare de lumi.

Pentru că, odată cu revoluția tehnologică și cu inteligența artificială, putem camufla răul din ce în ce mai bine. Pentru că ne putem exprima din ce în ce mai mai zgomotos, pe o scenă din ce în ce mai mare, într-un spectacol din ce în ce mai fastuos, în fața unui public din ce în ce mai numeros. Mijloacele pe care le avem acum la îndemînă pentru a face rău, în cel mai palpabil mod cu putință, pe o suprafață din ce în ce mai extinsă, sînt cu mult mai diverse decît erau chiar și cu cîțiva ani în urmă. Nu înseamnă deloc că revoluția tehnologică e ceva rău în sine. Ci că viteza sa de dezvoltare și cîmpurile de manifestare concretă pe care le deschide sînt tot atîtea teritorii proaspete, în care răul scapă de orice definiție și se poate adăposti extrem de ingenios în noțiunea de „necunoscut“. Sigur că această adăpostire s-a petrecut de la începutul lumii pînă azi. Diferența e că pasul pe care îl facem acum în universul inteligenței artificiale e, în modul cel mai concret, un nou început de lume.

Pentru că așa am fost, de fapt, dintotdeauna. Și, ca să ascundem urmele ororilor pe care le-am făcut în trecut, am inventat noțiuni ca „vîrstă de aur a omenirii“ sau „perioadă aurorală“. Chiar și denunțările repetate pe care le facem la adresa răului pot fi, uneori, tot atîtea tentative perverse de a-l proteja, de fapt. Nu sînt puține momentele în care spunem că exorcizăm răul, tocmai pentru a scăpa de o vină foarte vizibilă, din trecut. În realitate, e o formă de ne șterge urmele. O modalitate de a ne adăposti, la umbra timpului, de ororile pe care le-am comis. E un tip de cumpărare laică a indulgenței, un comerț contemporan, oblăduit de libera circulație de pe piața ideilor. Un mecanism absolut necesar, onest în sine, dar imposibil de dezlipit de oglinda sa.

Pentru că binele nu conține în esența sa nici nevoia, prin urmare nici capacitatea de a se reinventa. Binele e fragil prin excelență, iar puterea fragilității sale slăbește zi de zi, într-o lume în care fluiditatea e mult mai seducătoare decît orice curaj al mărturisirii unei vulnerabilități. Pentru bine, noțiunea de progres nu e una ademenitoare. Pentru rău, poate fi o adevărată sărbătoare. În acest loc al discuției, noțiunile de dreapta/stînga, tradiționalist/progresist, conservator/liberal și altele asemenea sînt doar niște tresăriri vagi, din zgomotul de fond. Mai degrabă, lucrurile ar putea fi comparate, în eventualitatea prezenței unui fel de seninătate, cu muzica. Există muzică pur și simplu, și muzică pe care se pun versuri.