Stimate domnule Costea, în textul meu scris în urmă cu 13 ani şi republicat acum, cu prilejul deshumării binecunoscute, afirmam că nu sînt uimit de marele procent al nostalgicilor după Ceauşescu. Mai mult: îl explicam cu cîteva din argumentele dvs., perfect valabile. Nu aţi observat? O scriam clar: nostalgia după ceea ce numiţi „vremurile bune din deceniile 7 şi 8“ „nu e o tîmpenie“, este cu totul de înţeles, este „absolut normală“ – vorba dvs. Îmi permit să constat că mă citiţi cu mai puţină atenţie decît o fac eu cu scrisorile dvs.

Numai că de la această idee trageţi concluzia foarte ţeapănă că în „Epoca de aur“ era mult mai bine decît azi; fie şi în urmă cu 13 ani, dar şi azi, eu susţin că în epoca noastră gri e mai bine şi e mai rău decît atunci. Vi s-a părut prea complicat? Prea teoretic să diferenţiaţi între cauzele relelor într-o democraţie şi cele ale unei tiranii? Văd că dispreţuiţi aprig teoreticul (deşi vă place din Marx definiţia „proprietăţii ca furt“, ignorînd cum s-a întruchipat la noi „proprietatea întregului popor“...) şi preamăriţi practica. Prea bine. Practic, vă întreb: în „Epoca de aur“ aţi fi scris la Scînteia contra regimului cu dezinvoltura, slobozenia de limbă, humorul, lipsa de teamă, plăcerea, da, plăcerea, cu care faceţi praf capitalismul în numeroasele dvs. texte publicate în Dilema? Vi se pare asta un fleac, ca tot ce ţine de pricăjita libertate a expresiei care „n-o ţine ea de hrană“, dar, recunoaşteţi, vă încălzeşte, poate, cît o haină sau o sută de lei în plus oferite cîndva, generos şi memorabil, de patronul întregii Românii? Nu iubesc capitalismul – nici o orînduire nu e necesar să fie iubită –, dar trebuie să admit că „el“, cît o fi de scandalos, nu mă obligă să-l laud şi să-l cînt, să-i fiu devotat, fiindcă altfel îi devin suspect, aşa cum o făcea zilnic şi ceas de ceas „socialismul biruitor“ pe care – probabil – l-am făurit împreună, dar, la fel de probabil, l-am suportat diferit. În orice caz, la vîrsta noastră, nu-mi permit eroarea atît de frecventă azi, să mai pretind capitalismului a înfăptui idealurile, de fapt iluziile socialismului. Capitalismul nu e „mai drept“ decît socialismul; doar mai eficace economic, cu toate contradicţiile şi crizele lui inevitabile. Să nu ne încurcăm cu alte iluzii şi nici să nu ne încărcăm cu alte indignări peste cele cu totul îndreptăţite de calitatea precară a capitalismului românesc. Orice nostalgii sînt ineficace.

Cît priveşte Legea 18/68 şi tribunalele poporului unde speraţi „să-i vedeţi în dungi pe escrocii neamului“, am – „om bătrîn“, mă înţelegeţi? – o violentă alergie ori de cîte ori aud de Partidul Poporului, de Televiziunea Poporului, pînă şi de Casa Poporului. Mi-o tratez sistematic recitind cu elan minunăţia aceea de capodoperă a lui I.L. Caragiale intitulată, bubuitor, Boborul. Îmi permit să v-o recomand şi dvs., nădăjduind să nu ridicaţi din umeri, ci doar din sprîncene, la propunerea mea.

Amical, ca între doi vajnici pensionari...