Unii dintre noi credeau că libertatea înseamnă și un soi de seninătate. Ne închipuiam că libertatea vine la pachet cu o continuă stare de euforie, cu ceva ce poate fi numit „fericire“. Nu prea filozofam pe tema libertății. Era un tip de ficțiune în care ne refugiam din calea realității pe care o trăiam. Necunoscîndu-i în mod direct chipul, nelocuind în ea, portretizam libertatea în toate felurile. Așa că putea lua înfățișarea celebrei statui de la New York, a unui pachet de gumă de mestecat, a unui săpun, a unei perechi de „blugi“, a lui Jimmy ­Page, a unui pachet de țigări. O revistă, o carte, un disc de vinil, o casetă audio sau o bandă de magnetofon, o cutie cu farduri „de firmă“, o ciocolată, o pungă cu cafea, absolut orice venea de-acolo, „de-afară“. Însăși această formulă, „afară“, dovedea cît se poate de clar felul în care arătau lucrurile. Ne simțeam – și eram cu adevărat – închiși într-o lume în care ni se impunea un alt fel de definiție a libertății, total opusă celei de elementar bun-simț, în care credeam noi. Iar felul de a măsura nivelul de libertate reală pe care o puteam trăi închiși în lumea de aici era foarte simplu. Cu cît puteai să ai mai multe elemente din enumerarea de mai sus, a obiectelor cu care asociam libertatea, cu atît te plasai mai sus pe scara trăirii ei ca drog suprem.

După 1989, obiectele din lista asta au început să apară, treptat, în viața noastră. Dar, vreme de ani buni, n-am reușit, după cum nu reușim nici măcar azi, să picăm la învoială măcar asupra unei schițe de definire a libertății. Încă n-am găsit o formulă care să-i mulțumească pe cei mai mulți dintre noi. Din moment ce am trăit într-o lume în care orice formă de ideal era alcătuită din lucruri verificabile prin pipăit, miros, gust, senzație pe piele, așa am pornit să explorăm și lumea nouă în care ne-am trezit după 1989. Cu simțurile. Cu „ce-i în mînă nu-i minciună“. Cu foame și sete de lucruri concrete, pe care le putem aduna, ascunde, depozita, așa cum făceam înainte. Idealurile noastre n-au reușit să prindă un pic de roșeață în obraji și de la aerul venit din lumea unor idei care să ne unească. Cînd sîntem puși în situația de a vizita orice idee care ne-ar putea aduce împreună, ne crispăm dintr-o dată. Brusc, devenim palizi și neliniștiți. Avem senzația că cineva vrea să ne tragă-n piept. Ideile, oricît de simple, ni se par suspecte. Iar a discuta despre ele e perceput ca ceva mai degrabă ridicol. Asta ca adevărată „preocupare serioasă“. Pentru că, altminteri, preferăm să delirăm pe seama lor, ca formă de distracție. O distracție care se pretinde, în schimb, ceva foarte serios.

Alexis de Tocqueville ne avertiza, acum mai mult de o sută optzeci ce ani, că libertatea (una absolut reală) vine la pachet cu o continuă neliniște. Cu o nesiguranță cronică și cu o nevoie imensă de perpetuă putere de adaptare. Libertatea nu vine obligatoriu la pachet cu o huzureală în norul pufos al prosperității. Deși poate să conțină foarte bine și așa ceva. Ea se instalează, de la bun început, cu conștiința faptului că unul dintre principalele pericole la adresa existenței sale e chiar ea însăși. Iar mecanismele de apărare, cele care o țin în viață, conțin nu doar posibilitatea de a te bucura de ea prin intermediul simțurilor, ci și nevoia de a-i asigura statut și siguranță în lumea ideilor. Cu alte cuvinte, libertatea nu trebuie vizitată doar acasă, atunci cînd te pune la masă și-ți dă să mănînci și să bei, ci și atunci cînd ține conferințe. Poate că e plicticos și redundant, poate că de aia sînt mai degrabă goale sălile în care conferențiază. Altminteri, serile în care ne cheamă la cină sînt supraaglomerate.

Fiorul nevrotic instalat în viețile noastre de la ora asta e datorat din ce în ce mai puțin faptului că reflectăm la starea și la condiția libertății. Dimpotrivă, e cauzat de uitarea, darea la o parte sau abandonarea oricărui gînd ar avea legătură cu ea. Locul gol e umplut imediat cu tensiunea ofertelor de ultim minut. Iar tensiunea asta variază în limite extrem de largi, în funcție de poziționarea socială și financiară a fiecăruia. Cel cu bani puțini – dar, deseori, nu atît de puțini încît să sufere de foame – își va călca semenii în picioare, înghesuindu-se turbat la o coadă, la un hipermarket, unde se dau găleți gratis sau se vînd mixere verticale la jumătate de preț. Cel cu bani mulți – mult mai mulți decît are cel care s-a înghesuit la coadă – vede negru în fața ochilor, are o zi proastă, pentru că a pierdut o ofertă de zbor cu 35 de euro pînă la Barcelona. Nu-i trebuia cu orice chip. A mai fost acolo. Sau n-a mai fost. N-are importanță. Dar are o zi îngrozitor de proastă pentru că a ratat o ofertă atît de bună. Cel plasat, cumva, la mijloc, între cei doi, a prins un concediu bun la Roma. E îngrozitor de agitat că n are cum să bifeze toate obiectivele turistice. A văzut repede Colosseumul, Piața Navona, Fontana di Trevi, Forum Traiani, dar nu apucă să meargă și la Termele lui Caracalla. A văzut totul transpirat, cu mîncărimi de piele, plin de anxietate, de obsesia că minutele din program par un mușuroi de furnici ucigașe, gata să l devoreze.

N-am pus la socoteală, pînă acum, nimic din ce ne scoate din minți pe toți, unindu-ne sub semnul universal al nevrozei. Nimic din angoasa diferenței. Nimic din prăpastia fricilor și resentimentelor care vin din diferențele de rasă, gen, orientare sexuală, religie, convingere politică, opțiuni estetice și altele, cîte și mai cîte. Cînd le adunăm pe toate, la un loc, chipul nevrozei capătă dimensiuni apocaliptice. Și ți se pare că e foarte natural să zici că libertatea e o prostie care nu merită eforturi atît de mari. Mai bine vine unul cu mînă de fier și face ordine. Și trăim mai liniștiți, cum ne spune el. Pentru unii dintre noi, de-aici începe coșmarul. Pentru alții, un vis frumos.