Neo-Goe, franco-germanul
Miercuri, 15 nov. a.c., pînă în ora trei a după-amiezii, aşteptam un autobuz într-o staţie din orăşelul german Kehl - micuţ şi cochet, cu o stradă principală (acum plină de comerţuri, cu vreo două apotekerii, cu vreo patru cafenele şi cu o bazilică în plin centru) după modelul tîrgurilor de altădată, cele care au pus bazele urbanităţii europene. Aşezarea e la doi paşi de metropola Strasbourg, aflată peste Rin, în Franţa. Pe locul unde altădată s-au dat războaie crunte, acum treci - pe Podul (simbolic numit) Europa - dintr-o ţară în alta, fără să bagi de seamă. Se păstrează birourile vămii de altădată, dar sînt pustii. Doar oficiul poliţiei de frontieră se mai animă cîteodată - mai ales în partea germană, unde dinamoviştii lor îmbrăcaţi în verde mai verifică din cînd în cînd maşini care vin dinspre Franţa. Stăteam, cum spun, în staţie şi o lumină ca mierea curgea de-o parte şi de alta a străzii. În acest timp, la Bucureşti, ultrasecreta Miruna M. - o Oana Zăvoranu netatuată a presei locale - tocmai citea încruntată un articol din Dilema veche. Iar eu aşteptam autobuzul la Kehl; alături de mine, o familie de francezi de etnie turcă (?): doi băieţi bruneţei (unul de vreo 8 anişori, altul de 6), două femei (una tînără - mama? -, alta mai în vîrstă - bunica? -, vorbind vesele şi aranjîndu-şi periodic baticul pe cap) şi un bărbat - atît de tăcut încît mai tîrziu, cînd mi-a trecut prin cap să scriu următoarele, mi-am dat seama că la el nu prea mă uitasem. Vine autobuzul. Plecăm. Puştanii şi cei trei adulţi urcă ultimii şi rămîn în apropierea scării de acces. Sprijineam şi eu peretele opus uşii. În faţa mea, o tînără de culoare, plinuţă, cu părul împletit. Dincolo de ea, alte două june, cu chipul alb, una brunetă, alta şatenă. Autobuzul ocoleşte centrul Kehlului. La fiecare staţie urcă noi pasageri: majoritatea francezi, veniţi în acest colţ de Germanie pentru cumpărături. Haine, pempărşi, mîncare pentru pisici sau DVD-uri - totul e mai ieftin la Kehl decît 3 kilometri mai încolo, în marele oraş francez de graniţă. Destui români cunosc asta: uneori, prin însorita piaţetă din faţa bazilicii din Kehl am auzit vorbindu-se pe limba mea. Pentru că, dragi dilematici de limbă română, despre graiuri vreau să vorbesc aici. Mergea, aşadar, maşina, cu forţă Diesel spre podul de peste Rhin. Şimirlic bamligin ha-ha!, şeşimiş ha-ha!, tarik marik ha-ha-ha! etc. - vorbeau între ele femeile cu batic, amuzate. În jurul lor, francezii sau nemţii şuşoteau şi ei, încîntaţi de chilipirurile de peste zi. O după-amiază de toamnă în Europa Deodată, sună un mobil. Fata de ciocolată îşi scoate celularul, spune ya, spune darlig, spune Jeâez şi spune Iâm coming, Iâm over the bridge. Încă nu spusese bye! cînd aud pe copilaşul de 6 ani urlînd ca din gaură de şarpe. În dreptul unei staţii, se deschiseseră uşile busului şi, cum-necum, una dintre ele prinsese piciorul micuţului. Hamarlam! Bamarlam! Harak tarak! - au început să ţipe femeile cu batice, spre botul busului, spre şofer. Amlungin kalacumgin! - a strigat şi bărbatul, speriat şi el, tot către şofer. Care şofer, fatalitate, părea că nu aude! La polt! Felmé la polt! - striga şi băieţaşul brunet mai mărişor, privind alarmat cum frăţiorul său urlă, cu talpa strînsă sub manşonul de cauciuc al uşii. Chipul ciocolatiu de lîngă mine privea îngrozit; la fel, cele două june tăcute. Din gură în gură, fermez la porte! a ajuns la şofer, fîîîşîîîî, uşa s-a deschis, puştiul cel mic şi-a tras talpa, femeile cu batice spuneau pamciak na pacialak! şi alte asemenea mustrări, cu sprîncenele coborîte spre copilaş, în timp ce el îngăima un fel de replică, nevolnică, printre resturi de lacrimi. Domnul Goe partea a doua - gîndeam eu. Maşina mergea... intrasem în Strasbourg... deodată... vuiet lung... o frînă bruscă... baticul tînăr intră în baticul mai în vîrstă... copiii-s aruncaţi dintr-o parte în alta, dar pare că le place... negresa face arc de cerc în jurul barei de care era prinsă şi puţin a lipsit să-mi plonjeze cu capul în stern... cele două june albe plutesc o vreme într-o curioasă mişcare centrifugă... în fine, busul redevine stabil, nimeni nu e rănit, toţi zîmbesc, femeile cu batic spun huhciu bahmunciu!, vreo două franţuzoaice spun voyons!, vreo două nemţoaice par a spune hranke ştanke!, fata de ciocolată-mi aruncă o privire şi spune super! (nu-mi imaginez cuvînt mai americănesc!) şi, în fine, premieră în acea zi, cele două june cu faţa albă îşi spun una alteia ceva gen tereşteş mereşteş! - de unde pricep că-s unguroaice. În fine, autobuzul opreşte la Ancienne Douane, staţia terminus din Strasbourg. Puştiul mai mare, din uşă, strigă Môsiô, ouvlé la polt!, uşa se deschide, femeile cu batic coboară rîzînd, micul Goe chiuie, bărbatul păşeşte tăcut în urma lor, apoi coboară toţi ceilalţi. Şi eu la fel - întrebîndu-mă, pe moment, dac-aş putea face o poveste din călătoria asta. Acum, după ce-am scris-o, mi se pare fără miză. Peste 50 de ani, cînd anglofonii fi-vor majoritari în Franţa (şi cînd Miruna M. va pricepe ce-a citit alaltăieri), nepoţii mei se vor mîndri cu mine şi vor spune că bunicul lor a fost un vizionar.