''Moartea se trăieşte mai frumos la români!''
- Ai văzut ce scrie colegul tău de dileme? - mă întreabă amicul B., întinzîndu-mi un număr anterior din Dilema veche. Nu, nu văzusem, aşa că citesc cu atenţie. Şi fac ochii mari: În urma unei recente experienţe personale, ţin să spun că înmormîntarea ortodoxă este cel mai inuman rit de trecere, un spectacol sinistru de exhibare a durerii, mai întîi prin faptul că expune indecent trupul neînsufleţit, creînd în jurul lui un soi de pelerinaj comunitar, apoi pentru că stimulează şi întreţine suferinţa, dar şi ipocrizia credinţei prin tot felul de simboluri şi superstiţii primitive. Ca să nu mai vorbesc de faptul că obligă la o cheltuială suficient de mare pentru a sărăci o familie cu venituri modeste. Un ritual în care propria moarte e închinată vecinilor, popilor şi altor străini. Sună a notificare de la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului: un produs incorect ambalat de către nişte provideri ilegitimi - dacă nu de-a dreptul şarlatani -, care este nejustificat de scump şi care mai încalcă şi dreptul de proprietate: moartea este a mea, a individului, şi ca atare trebuie consumată doar în intimitatea acestei proprietăţi private! Această moarte păcătuieşte însă, în primul rînd, prin prezenţă, în timp ce dincolo, în ţările civilizate, serviciile funerare fac toate cele necesare pentru a o oculta şi a nu deranja lumea fericită şi eficientă, cu astfel de inconveniente. În rest, ce să spun, este o descriere teribil de precisă. Doar că seamănă cu percepţia uluită a unui om care ar veni din cu totul alt context şi care nu a avut timp - sau nu şi-a dat osteneala - să afle şi să înţeleagă sensul morţii în cultura asta "primitivă" cu care a fost nevoit, din întîmplare, să se confrunte. - Şi acum citeşte ce scrie despre "moartea la români" Alison Mutler, corespondenta Associated Press la Bucureşti - adaugă amicul meu şi îmi întinde un print de pe un blog: Turda. Ianuarie 2000. Înmormîntarea lui Ion Raţiu: ardelean şi englez prin adopţie, cu şarmul de a fi imperfect în ambele. Un frig alb şi neiertător îngheţa şi încetinea totul, chiar şi emoţiile celor de acolo. Elizabeth Raţiu era întruchiparea văduvei nobile britanice în doliu. Cu greu puteai să discerni pierderea pe mina ei. Doar uriaşul efort de a-şi stăpîni emoţiile trăda sentimentele ei profunde. În faţa morţii trebuie să arăţi demn. În Anglia, sentimentele puternice se exprimă doar în intimitate. Nouă ani mai tîrziu. Într-o marţi la fel de gri, am stat aproape împietrită la televizor. Ultima scenă a lui Ştefan Iordache se derula. Acest ultim act al unui mare actor se petrecea la Teatrul Naţional. Pe fondul imaginilor transmise de la Teatrul Naţional, se auzea glasul său frumos, grav şi liniştitor. În faţa frumuseţii lui m-a cuprins o melancolie deloc britanică. Tristeţea de pe faţa lui Mitică Popescu atîrna ca o piatră. Shakespeare era prezent la acest priveghi. Am constatat din nou că românii se pricep la moarte. O trăiesc deplin. În complexitatea, profunzimea şi drama ei, românii ştiu ce înseamnă moartea. Românii sînt mai generoşi şi mai buni în moarte decît de multe ori în viaţă. Unde în Europa ar transmite televiziunile de ştiri imagini în direct ale unui priveghi timp de o jumătate de zi? Cînd moare un om în Anglia, înmormîntarea poate avea loc o săptămînă, chiar două mai tîrziu. Deseori, omul e dus la crematoriu, nu la cimitir. Chiar şi rudele cele mai apropiate încearcă să îşi stăpînească emoţiile în public. Unii consideră de bun-gust să nu vorbeşti despre cel plecat, ca să nu rişti să stîrneşti emoţiile celor apropiaţi. Fiind o ţară majoritar protestantă, nu avem priveghiuri, nici parastas de 3, 6, 9 şi 40 de zile. Nu se dau vase, prosoape şi batiste. Nu sînt 24 de vămi pe care trebuie să le traversezi după moarte. La Biserica anglicană nu sînt lumînări pentru cei morţi, şi arareori pentru cei vii. În nici un caz coşciugul nu e deschis. Moartea e ţinută igienic şi discret ascunsă de lume, ca să nu o tulbure prea mult. Şi jurnalista britanică încheie mica sa meditaţie despre moartea la români cu următoarea declaraţie surprinzătoare: Acum nişte ani, mama mea m-a întrebat unde vreau să fiu înmormîntată. Fără să stau pe gînduri, am bulversat-o cu răspunsul meu: "în România". Moartea se trăieşte mai frumos la români! Toate acestea îmi aduc aminte de o ţărancă din Bulgaria care, vorbind despre Sfînta Paraschiva, povestea cu aerul unei constatări îndrituite că "sfinţii se nasc la noi, dar vin să moară la voi, în România". N-aş putea să vă spun de ce, întrebaţi-i pe sfinţi...