Un prieten cu care ajung să mă văd mult mai rar decît îmi doresc, Florin, primise, la repartiţie în anii ’80, ore în trei şcoli din sectorul agricol: Academia din Mihăileşti, Colegiul din Tufa şi încă una cam tot aşa. Ne povestea, cînd ne strîngeam pe la amicale schimburi de experienţă, istorii care i-ar fi făcut invidioşi chiar şi pe Ilf şi Petrov. O dată însă m-a tras deoparte ca să-mi facă o rugăminte neobişnuită. Avea, într-o clasă a V-a, într-unul dintre cele trei Temple ale învăţăturii, o elevă pe care ar fi vrut să o ajute. O fată fără tată, cu mama ca vai de ea, fără nici o carte în casă şi fără, adesea, mai nimic pe masă. Corijentă endemică, incapabilă să facă faţă nici uneia dintre materiile serioase, fata asta, în schimb, mi-a spus Florin, scria nişte compuneri fabuloase – fără a pune la socoteală, evident, greşelile ortografice. Ideea era ca eu, mai conectat pe la publicaţiile culturale ale vremii, să văd dacă nu i s-ar putea publica vreun text, cît de mic, ca ceilalţi profi să afle că e ceva de capul ei şi să o treacă măcar clasa. 
 
Tomă cum sînt, i-am zis lui Florin că aş vrea să citesc şi eu mai întîi producţiile ei. Aveam deja destulă experienţă cenaclieră adunată prin adolescenţă şi mai învăţasem şi trucurile „scrisului frumos“ cu care se cîştigau Olimpiadele de română. Dar fata asta scria, într-adevăr, cu totul aparte. Aş zice că avea „geniu“, dacă aş şti ce e aia. Nimic dintre metaforele lipicioase ale adolescenţei, nimic dintre cremele emoţionale ale vîrstei sau din antropomorfismul candid al îmbrăţişării norilor. Simţeai că ar fi scris şi despre o călătorie cu tramvaiul, clasa a II-a, la Piaţa Chibrit, zvîrlindu-te într-o a cincea dimensiune. Pentru că lucrurile nu veneau din felul în care mînuia cuvintele, ci din cum privea lumea, pînă în porii ei cei mai umili. 
 
N-a fost greu să-i conving pe cei de la Luceafărul să o publice – dacă mi-aduc bine aminte, chiar pe prima pagină. Cu nume şi prenume. L-am sunat pe Florin, să-i spun că va apărea în cîteva zile şi mi-a mulţumit călduros. N-avea de ce. 
 
Ne-am revăzut peste cîteva săptămîni – în vremurile alea reuşeam să ne întîlnim mai des decît azi. L-am întrebat cum fusese primită vestea cea mare. Florin dădea din colţ în colţ. Chestia era, mi-a spus, că de cînd îşi văzuse textul tipărit, cu nume şi prenume, fata nu mai voia să se despartă de revistă. Poate că şi dormea cu ea sub cap. În orice caz, la şcoală o ţinea tot timpul sub braţ, fie în ore, fie în recreaţii. Şi, ce era mai rău, adio compuneri. Şi-aşa a rămas. 
 
N-am mai avut curajul să-l întreb mai tîrziu pe Florin dacă măcar profu’ de mate o trecuse clasa. Nici dacă au revenit compunerile de altădată. Sînt sigur că mi-ar fi spus el, dacă era cazul. Eram amîndoi ca naiba de afectaţi de ce se întîmplase. 
 
Pe fi-mea, cînd a împlinit 3 ani, ne-am hotărît să o dăm la Grădiniţa Germană din Bucureşti. Din două motive. Primul, pentru că atît Grădiniţa cît şi Şcoala Germană, la care ar fi urmat să meargă după aceea, aveau o foarte bună reputaţie. Al doilea, mai zbanghiu, pentru că se întîmplase ca eu să fiu nevoit să învăţ nemţeasca pe la vreo 30 de ani, ceea ce mă fascinase şi mă canonise deopotrivă. 
 
La înscriere, ne-am trezit cu surprize. Directoarea mi-a spus că trebuie să semnăm o declaraţie din care să reiasă originea etnică germană. Aşa era pe vremea aia. Eu am făcut ochii mari. Mă rog, mi s-a spus, o rudă, ceva, oricît de îndepărtată. Eram chiar idiot? Imposibil să n-ai vreun neamţ printre strămoşi. Şi m-am pus pe treabă să-mi verific arborele genealogic. Nici o şansă. Salvarea a venit de la soacra mea, care şi-a adus aminte că a avut un bunic Micu, din Ardeal. Adică, Klein. Că doar Şcoala Ardeleană a adus Luminile în Principate! 
 
Mai tîrziu, după ’90, mi s-a oferit un post de lector la Universitatea din Viena. M-am gîndit să o iau şi pe Ana, care era acum la şcoală. Cu limba nu avea nici o dificultate. Doar cu despărţirea de prieteni şi de cîinii maidanezi care se adunau ciopor în jurul ei de fiecare dată cînd ieşea din curte. 
 
Am dat-o în clasa a II-a, după cum venea la rînd, într-o şcoală de cartier, în aproprierea locuinţei pe care, cu chiu cu vai, reuşisem s-o găsim. Cînd spun „de cartier“ am în vedere faptul că locuiam pe o străduţă – Gasse – în capătul căreia era o un semn de circulaţie pe care scria „Wien“ tăiat cu o diagonală roşie. Altminteri, o zonă paşnică şi chiar idilică. 
 
În şcoala asta, cu patru clase şi, cred, nu mai mult de 100 de elevi, Ana era singurul străin. Abia se ridicase Cortina de Fier şi Viena începuse să fie invadată de naţii vecine. N-a fost o surpriză plăcută pentru vienezi, cu tabieturile lor de trai aşezat. Mă temeam ca prezenţa Anei în şcoală să nu fie primită cu ostilitate, sau, eu ştiu, cu acel gen de ostracizare tipic pentru comunităţile care îşi simt perturbate obişnuinţele de către „ceilalţi“. 
 
Şi-ntr-o zi s-a-ntîmplat. Am citit în carneţelul de înştiinţări, pe care părinţii trebuiau să îl consulte seară de seară, că eram chemat la direcţia şcolii. 
 
Cea mai gravă meteahnă a Anei era că era mult, mult prea cuminte. Nu-mi rămînea decît să fac haz de necaz. Ai dat foc şcolii? Nu. Ai spart şapte geamuri? Nu. Măcar unul? Nu. I-ai vîrît unui coleg un creion în nas?
 
Directoarea m-a rugat să iau loc şi a început să mă ia pe departe, că e foarte mulţumită de rezultatele la învăţătură ale Anei, că a venit din România bine pregătită – clasa I!! – ş.a.m.d. Fierbeam. Apoi mi-a spus şi de ce mă chemase. Pentru că a observat că în recreaţii Ana stă deoparte şi nu prea se joacă cu ceilalţi copii. Are probleme de adaptare? De integrare? Ar putea ea, directoarea, sau învăţătoarea, sau şcoala să ne ajute în privinţa asta? 
 
Am citit zeci, sute de analize ale învăţămîntului din România: clasamente – PISA, PIRLS etc. –, statistici – rata de abandon, promovabilitatea la bac, numărul de olimpici, numărul de studenţi pe cap de locuitor etc. –, sondaje – nivel de satisfacţie, nivel de motivaţie ş.a.m.d –, grafice comparative, interne şi internaţionale... Ziceţi-mi cum veţi vrea, dar pentru mine toate astea, la un loc, importante, foarte importante precum chiar sînt, nu valorează cît convocarea pe care am primit-o la direcţiunea acelei ultramărginaşe şcoli din Strebersdorf, o suburbie muncitorească a Vienei, cu arici care trec strada în miez de zi, ca la noi la ţară. 
 
Pentru că, da, meseria noastră e riscul. Ca părinţi, ca profesori. O meserie în care poţi greşi, uneori amarnic. Dar nu poţi să nu-ţi pese. Şi mi-aş dori şi eu un învăţămînt în care să nu mai „formăm“ clasamente, statistici, sondaje, grafice, standarde, baremuri, ci să creştem copii şi tineri spre a deveni adulţi. Dup-aia o să le vină şi lor rîndul. 
 
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur. 

apărut în Dilema veche, nr. 563, 27 noiembrie 2014