Vestea că a murit m-a întristat nespus. Nu-l cunoșteam decît de la televizor. O singură dată l-am văzut în direct, la un meci demonstrativ de snooker. De fapt, pentru mine, probabil că la fel ca pentru nenumărații telespectatori fascinați de acest joc, deși evident că știam și cum arată, Marius Ancuța era o voce. O voce prietenoasă, cu care mă obișnuisem foarte mult, pe care am ascultat-o timp de mai bine de douăzeci de ani, chiar din 1998, de la începutul colaborării sale cu Eurosport. Nu era genul de comentator care să devină popular pe scară largă. Nu avea niciodată ocazia să strige „Gooool!“ sau „Hai România!“ ori „Hai Simona, că se poate!“. Snooker-ul e muzică de cameră, nu fanfară. Pot să spun că, fără îndoială, grație vocilor lui Marius Ancuța și Daniel Bontea, eu, cel puțin, nu numai că am descoperit acest joc și plăcerea de a urmări competițiile importante la televizor, dar am început să-l și practic (la un nivel foarte amatoristic, ce-i drept). Iar în timp ce jucam, mă amuzam imaginîndu-mi ce ar fi spus ei despre o lovitură sau alta. Puterea acestor voci era considerabilă. Și îmi dau seama că, într un fel, amîndoi au început să facă parte din lumea mea, tot așa cum au ajuns probabil să facă parte din lumea foarte multor alți oameni care pînă la ei nici măcar nu știau de existența acestui joc (cu mărgele de sticlă, aș zice). Comentatorii s-au strecurat pe nesimțite, cu mult bun-simț, în viețile noastre. Aici nu e vorba doar de profesionalism sau de o treabă bine făcută și cu multă perseverență. E și har.

Am auzit spunîndu-se recent, la un post de radio, că în ziua de azi nu mai avem comentatori sportivi cultivați și cu talent literar, așa cum erau odată un Cristian Țopescu sau un Ioan Chirilă. Nu e adevărat. Și astăzi sînt cîțiva foarte buni. Mai buni, în orice caz, decît comentatorii politici sau jurnaliștii nesportivi (iată ce formulă mi-a ieșit din fuga tastaturii!). Să fii comentator sportiv e o meserie grea. Dacă greșești ești taxat fără milă de auditori și, spre deosebire de un comentator politic, nu poți să o iei prin bălării pentru că faptele de pe terenul de joc sînt la vedere și te pot contrazice pe loc. Trebuie să vorbești repede, să găsești cuvinte și formule precise, să pronunți tot felul de nume complicate fără să te încurci. Să fii prompt și să ai informații exacte și relevante. Aiurelile, aburelile sau încercările de manipulare nu prind, iar profesioniștii se selectează imediat de la sine.

Revin însă la Marius Ancuța, care, fără îndoială, se număra printre comentatorii de foarte bună calitate. Era de profesie medic stomatolog. Vorbea o limbă curată, era plăcut, incisiv uneori, dar cu măsură, cu un umor fin, bine dozat, și cu informații nenumărate. Comentariile lui aveau o eleganță demnă de sportul pe care îl servea. Știu, circulă pe Internet o poveste cum că, la un moment dat, s-ar fi luat la bătaie cu bunul său coleg Daniel Bontea. N-am idee dacă e adevărat sau doar o pură invenție, dar chiar și de-ar fi fost așa, între bărbați adevărați se mai pot petrece și asemenea lucruri. În orice caz, disputele verbale, ironiile și pariurile dintre cei doi, atunci cînd comentau împreună cîte un meci, făceau deliciul telespectatorilor. Pariul pe sticla de apă a rămas celebru.

Marii campioni de snooker ai lumii, cu toate relele și bunele lor, au ajuns la noi și ne-au devenit binecunoscuți, simpatici sau antipatici prin intermediul celor doi talentați comentatori. Ba, de la un punct, cei mai mari dintre campioni, Ronnie și ceilalți, au ajuns chiar să joace în România la turnee cu mii de spectatori care s-au dovedit cît se poate de civilizați și avizați. A fost momentul în care s-au putut măsura concret roadele muncii de ani de zile a celor doi comentatori. Iar cei douăzeci de ani de privit snooker mi-au oferit mie – și, de bună seamă, și altora – o senzație care transcende acest joc. E vorba de un confort special, de ideea că ai acces la o lume civilizată, elegantă și așezată, din care, la o adică, poți face chiar parte ca spectator. O lume în esență britanică, plăcută, inteligentă, cu un conținut solid, fairplay, diametral opusă celei prin care am trecut înainte de 1989. O lume construită în zeci și sute de ani pe care noi am primit-o de-a gata. O societate în care lucrurile nu se schimbă, nu se înrăutățesc continuu și în care nimic cu adevărat rău nu se poate întîmpla.

În ultima vreme, totuși, ceva rău se întîmplase. În vocea lui Marius Ancuța, aceea cu care așa de mult ne obișnuiserăm, se ghicea suferința. Am sperat să fie doar o bănuială sau ceva trecător, dar n-a fost așa. O boală nenorocită l-a luat. Daniel Bontea a rămas să ne anime de unul singur nopțile din fața mesei cu postav verde.