Marele Cîrmaci
Un prieten mi-a istorisit o întîmplare din vremea cînd era foarte tînăr, în ultimii ani ai guvernării Celui mai iubit fiu al ţării. Era în august, imediat după sărbătorirea Zilei Naţionale, în vremea în care evenimentul istoric de la 23 august 1944 căpătase titulatura oficială de „Revoluţie de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă“. Fusese mare demonstraţie pe stadionul din Bucureşti ce purta numele acelei zile, un spectacol grandios deschis în sunetul a sute de trompete. Zeci de mii de pionieri, utecişti şi muncitori scriseseră cu propriile lor trupuri numele patriei, al partidului şi al marelui conducător. Ba, la tribuna a doua, oamenii purtaseră plăcuţe colorate, din care, la un moment dat, se formase chiar chipul conducătorului suprem, încadrat de steagul tricolor şi de cel roşu al partidului, cu secera şi ciocanul. În tot acest timp, măreţe coruri proslăviseră conducerea ţării şi perioada 1965-1986, epoca de glorii, cum apărea scris pe stadion din trupurile oamenilor a căror coregrafie fusese pregătită timp de săptămîni întregi. De la tribuna oficială, cu un aer proaspăt, urmaşul lui Mircea, Ştefan şi Mihai (Viteazul) dăduse din mîini fericit, alături de tovarăşa sa de viaţă, îmbrăcată într-o rochie de gală şi cu un impresionant colier la gît.
O ţară întreagă aşteptase cele două zile libere (sărbătoarea căzuse într-o sîmbătă care împreună cu duminica formau un sfîrşit de săptămînă mai lung decît cele obişnuite). Cei cu funcţii şi însărcinări oficiale puteau pleca doar după terminarea ceremoniei. Tatăl amicului meu lucra la Consiliul Naţional al Apelor, un loc în care se învîrteau tot soiul de nomenclaturişti, oportunişti, activişti de partid şi, probabil, securişti. O instituţie care îl avusese în fruntea ei chiar pe acela care avea să-i succeadă celui mai iubit conducător. Ei bine, cînd era vorba de petrecerea timpului liber, oamenii aceştia aveau, evident, o mulţime de facilităţi şi de aranjamente, altele decît ale indivizilor de rînd. Şi fiind vorba de Consiliul Naţional al Apelor, acestea erau strîns legate de apele din România. Bineînţeles, Delta Dunării figura la loc de cinste printre destinaţiile lor de loisir, mai ales că mulţi aveau pasiunea pescuitului. Nu mai era poate aceeaşi atmosferă ca în urmă cu zece ani, cînd se filmase Operaţiunea Monstrul cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu şi Marin Moraru, şurubul se mai strînsese, cum se spunea în epocă, dar bucuria de a sta pe un ponton plutitor privilegiat, pe un canal din Deltă, era cît se poate de normală. Căci, pe un asemenea ponton reuşise să obţină locuri tatăl amicului meu. Acolo existau cabine în care se dormea cam la fel ca în cuşetele de tren, ceea ce pentru vremurile acelea părea un adevărat lux. Pontonul avea şi o terasă cu o copertină de muşama sub care se putea sta la masă şi bea un şpriţ. Pe terasă tronau şi nişte lăzi mari în care, între mai multe straturi de gheaţă, se păstrau crapi, ştiuci, şalăi, somni şi alte feluri de peşti, uneori poate chiar sturioni. Era o adevărată împărăţie a timpului liber comunist. Printre cei cazaţi acolo care, în general, făceau parte din categoriile amintite mai sus, se întîmpla să ajungă şi angajaţi obişnuiţi cu familiile lor, aşa cum era şi tatăl amicului meu.
Era miezul zilei şi cei mai mulţi stăteau pe terasă, încercînd să se răcorească la umbra muşamalei. Dintr-odată, cineva s-a ridicat în picioare. Undeva în zare, pe braţul Sfîntu Gheorghe a apărut o mare navă albă. Au dus un binoclu la ochi. Era „Mircea cel Mare“. Lucrînd la ape, toţi erau informaţi despre ce era vorba: şapte ani durase construcţia ei şi abia fusese lansată la apă; se dăduse mare zor pe ultima sută de metri, ca să poată fi inaugurată chiar pe 23 august; era noua navă de protocol a întîiului om al ţării. Se îndrepta spre Uzlina unde cu toţii ştiau că se află cabana de protocol din Deltă. S-au ridicat în picioare încercînd să distingă ceva la bordul vasului cu patru niveluri. Unora li s-a părut că pe una din punţi, undeva la proră, îi zăresc statura inconfundabilă: mică şi vînjoasă, cu o şapcă gri muncitorească pe cap, privind înainte şi ţinînd ferm în mîini balustrada... dacă nu chiar cîrma. Ca în marile tablouri ale epocii. Atunci, de pe întregul ponton au izbucnit urale. Spre marea stupoare a amicului meu, toată lumea din jurul lui aplauda. La cîteva sute de metri de ei trecea însuşi Marele Cîrmaci.
Notă: În august 1986 a fost singura dată cînd cuplul prezidenţial a călătorit cu Mircea cel Mare (numele cu care regimul Ceauşescu îl rebotezase pe domnitorul cunoscut dintotdeauna drept Mircea cel Bătrîn). După Revoluţie nava a fost redenumită Mureş. Este şi astăzi în serviciul Preşedinţiei, dar poate fi închiriată şi în alte scopuri.
