De fiecare dată cînd este la mine și o las singură în casă pentru cîteva ore sau zile, mă întorc acasă cu emoție. Am găsit-o cocoțată pe o scară de doi metri ștergînd ferestrele, mutînd dulapul, încercînd să lustruiască parchetul, gătind pentru jumătate de Jilava, convingîndu-mi vecinul să îmi sape în curte, convingînd alt vecin să îmi vopsească gardul. L-a pus pe Gigilică Bouroșu să îmi pună faianță pe pervaze și, pentru a nu risipi nimic, acum am faianță și pe porțiunea de ciment a gardului, lucru care a contribuit semnificativ la îmbunătățirea condițiilor de igienă pentru cîinii și bețivanii din cartier. Mama are 79 de ani.

E incredibil de încăpățînată. În timpul comunismului făcea pizza. Era o rețetă absolut originală – felii de pîine înmuiate în lapte peste care punea ce aveam prin casă, puse într-o tavă și la cuptor cu puțin noroc. Ar fi revoluționat bucătăria italiană, sînt sigur că nimeni nu s-a gîndit la pizza cu jumări sau la cea cu brînză de oaie amestecată cu ouă.

În vara lui 1992 am dus-o la o pizzerie în oraș. A fost absolut șocată de cît am plătit pentru mîncare și a calculat rapid că, de banii ăia, ar fi făcut cel puțin zece pizze mult mai bune. Și acum este foarte sceptică să meargă la restaurant, convinsă fiind că orice fac oamenii la restaurant ea ar putea face mai bine și mult mai ieftin.

E convinsă că pizza ei din timpul lui Ceașcă a fost bună și că, dacă și-ar pune mintea, ar face o pizza mai bună decît orice altă pizza de restaurant.

A fost făcută de mult prea multe ori „țigancă“ de toate felurile. Nu a părut că i-ar păsa, dar nu a ezitat nicicînd să intre în conflict cu proștii rasiști din jurul ei. Nu a acceptat nicicînd scuze de la mine pe partea asta. Mi a spus dur că trebuie să muncesc mai mult și mai bine decît cei mai înalți, mai blonzi și mai frumoși ca mine, căci altfel mă paște o carieră de tractorist.

Pune pasiune în tot ce face. E mică rău, în fapt, nu cunosc nici o femeie mai mică decît ea. Tot timpul a părut mult mai mare. Mi-am dat seama că eram mai înalt decît ea pe la 11 ani. Eram cel mai scund din clasă la 11 ani.

Tata era beat și a înjurat-o urît de țigănie și de bunica, moartă de curînd. A luat făraşul de fier și s-a dus hotărîtă să-i dea cu el în cap. M-am pus în fața ei. Am oprit-o și mi-am dat seama că eram mai mare și probabil mai puternic.

Nu știu pe nimeni să fi avut o viață mai grea și care să aibă un nivel comparabil de optimism. A fost pe picioarele ei de la 15 ani. A avut două căsnicii, ambele catastrofale. A muncit în fiecare zi, cît timp a fost la serviciu, minimum 13-14 ore pe zi.

Mama nu se plînge. Zice tot timpul că are tot ce îi trebuie. A ajutat tot timpul pe cei din jur, deși a fost toată viața săracă-săracă. A făcut tot ce a putut să ne crească bine. În momentul în care frate-miu, un adolescent răzvrătit, sătul de sărăcia noastră, a furat niște tricouri, mama l-a plimbat cu o pancartă în jurul blocului. Pancartă pe care scria că a furat.

Citește mult și are o memorie incredibilă. Am crezut că nu are vulnerabilități.

Valeriu, eşti bine?

Da, sînt bine, dar de ce?

Păi, am văzut la televizor că s-a prăbuşit un avion şi au murit toţi pasagerii.

Ăla din Australia?

Da, mamă.

Păi, şi ce legătura are cu mine?

Păi, tu tot călătoreşti cu avionul.

În urmă cu numai șase ore am condus o la gară. Mamei i-a fost toată viața teamă că mi se poate întîmpla ceva rău. Asta a fost vulnerabilitatea ei. De cîţiva ani înțeleg frica asta. Pentru că și mie îmi este teamă că mama nu mai e atît de invulnerabilă pe cît o credeam.

La mulți ani, mamă!