Unii cititori îşi mai aduc probabil aminte de un om de afaceri de la începutul anilor ’90, care, răspunzînd la întrebarea unui reporter, declara inocent şi nedumerit că îşi alesese pentru firma sa denumirea Coleus pentru că i se spusese că aceasta e traducerea latină a cuvîntului urzică (iar Urzică era numele său de familie). Se pare că SC Coleus – Lux SRL a dispărut la un moment dat (deşi mai există urme ale sale în Internet), probabil că nu numai din cauza rîsului pe care l-a stîrnit celor care ştiau sensul cuvîntului latin cu pricina (transmis, de altfel, limbilor romanice, inclusiv românei, odată cu forme fonetice uşor modificate în timp).

În comparaţie cu anii ’90, în prezent e mult mai uşor să se verifice sensurile unui cuvînt înainte ca acesta să fie transformat în denumire de firmă sau de produs. Nu e nevoie decît de un minimum de prudenţă şi de un mărunt efort de căutare în Internet. Şi totuşi, în mod destul de surprinzător, în capcanele lingvistice se cade la fel de uşor ca acum mai bine de două decenii. Aflăm, de exemplu, din materiale publicitare răspîndite online, că se va construi un complex rezidenţial care şi-a primit deja numele Luxuria. E ciudat că nimeni dintre cei implicaţi în proiect nu a avut vreo bănuială asupra denumirii alese, astfel încît să caute prin dicţionare şi enciclopedii. E drept, dicţionarele de latină clasică nu ar fi descurajat definitiv alegerea, oferind mai multe sensuri, inclusiv unele relativ pozitive; în dicţionarul latin-român al lui G. Guţu cuvîntul e tradus prin (a) „prisos, supraabundenţă, exces“, (b) „lux, fast“, (c) „viaţă voluptuoasă, desfrînare, exces“. Latina ecleziastică nu mai lasă însă nici o speranţă, pentru că foloseşte termenul luxuria pentru a desemna unul dintre cele şapte păcate capitale din tradiţia creştină; oricine le poate întîlni în muzeele lumii, în numeroase reprezentări alegorice.

Cuvîntul a intrat şi în română, ca termen livresc, împrumutat din latină şi franceză în secolul al XIX lea. Dicţionarul explicativ (DEX) a selectat ca recomandabilă forma luxură (după fr. luxure), dar indică şi varianta luxurie (după lat. luxuria), cu definiţia „viciu al celor ce se dedau fără reținere plăcerilor senzuale; desfrînare, concupiscență“. Dicţionarul limbii române (DLR, tomul 5, Litera L, 2008) identifică o primă atestare a cuvîntului într-o traducere de Eufrosin Poteca (Filosofia cuvîntului şi a năravurilor) din 1829: „ei sînt porniţi mai mult la curvie sau la luxurie decît la lăcomie“. În dicţionarul academic latinizant al lui Laurian şi Massim (1876), cuvîntul (scris lussuria) apărea cu mai multe sensuri (preluate din latină), dintre care totuşi unul era indicat ca fiind cel mai frecvent: „desfrîu în trai, trai voluptos şi libidinos“. Luxurie apare într-o versificaţie moralizatoare a lui Petre Dulfu, publicată în Amicul Familiei (Cluj, 15 mai 1879), despre Lene şi „ale ei fiice: Lipsa, Mizeria, Minciuna, Beţia, Pizma, Luxuria – negrele păcate“. Cea mai cunoscută atestare a cuvîntului provine din romanul Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale, într-o formulare în care preţiozitatea are rol eufemistic, despre „vestita Sultana Negoianu“, „falnica amazoană ce, în puţini ani, izbutise, şi nu era pe atunci tocmai lesne, să înspăimînte cu luxuria principatele încă neunite“.

Cei care au ales denumirea Luxuria pentru un complex rezidenţial s-au gîndit, desigur, să evoce luxul şi s-au bazat pe sensurile termenului englezesc luxury – „lux, confort, eleganţă, implicînd costuri mari“; cuvîntul englezesc provine tot din latinescul luxuria, dar a pierdut între timp înţelesul negativ al etimonului. Nu la fel s-a întîmplat în franceză, unde luxure e definit ca o „căutare excesivă a plăcerilor sexuale“, cu sinonimele lascivité şi lubricité, sau în italiană, unde lussuria e „dorinţă fără limite de plăceri carnale, sexuale“. În română, sinonimele cuvîntului luxurie sînt desfrînare, desfrîu, dezmăţ, destrăbălare etc.: toate, să recunoaştem, destul de greu de imaginat ca denumiri ale unui cartier de lux. E drept că publicitatea pentru noul complex rezidenţial vorbeşte de „o experienţă de locuire premium“, dar nu cred că intenţia dezvoltatorilor imobiliari a fost de a transmite publicului adult îndrăzneţe mesaje subliminale.