Anul 2012 a rămas pentru mine unul de tristă amintire: referendumul de demitere a lui Băsescu, pe arena politică, cu prilejul căruia s-a ajuns pînă la a nu mai recunoaște apartenența la statul român a cetățenilor aflați în afara granițelor, iar în arena mai mică, dar la fel de agitată a Universității din București, plagiatul grosolan al lui Victor Viorel Ponta, premier al României la timpul respectiv.

2012 a fost însă, pentru mine, și anul celui mai fecund dialog politic, purtat pe e-mail cu unul dintre colegii pe care îi apreciez și simpatizez în mod deosebit, intrat subit în publicistică drept apărător al stîngii românești. A fost un dialog fecund, spun, pentru că am încercat amîndoi să ne definim pozițiile, care nu erau nici pe departe ireconciliabile.

În ce mă privește, sînt și foarte probabil voi rămîne un „om de dreapta“, pentru că am sentimentul că, după ieșirea zbuciumată, încă nefinalizată, din comunism, România are nevoie de un climat care să stimuleze oamenii capabili, întreprinzători și tenaci, doritori să-și ia destinul în propriile lor mîini. Asta e cam tot, dar nu chiar totul. Pentru că România are nevoie, în egală măsură, pentru a-și asigura un viitor, ca actualii copii să poată deveni acei oameni despre care vorbeam, să poată să-și dea propria măsură atunci cînd ajung la maturitate. Înzestrările native sînt, cred, cel mult o premisă. Restul e modul în care personalitatea, caracterul și abilitățile fiecăruia ajung să se contureze pînă la vîrsta adultă. Restul e, așadar, educația – în care învățămîntul, cu modestele lui capacități de a influența destinele, joacă, totuși, un rol determinant. Mi-a fost și continuă să îmi fie groază de imensa segregație care dăinuie în învățămîntul românesc, de sutele de mii de copii care, pentru că nu au avut norocul să se nască într-o familie mai așezată, nu vor avea niciodată șansa să arate ce ar fi putut să devină. Da, sînt un „om de dreapta“ pentru societatea de adulți și un stîn-gist impenitent în ce privește soarta celor care încă nu au căpătat dreptul de a-și alege cine și încotro să-i conducă, a celor care depind de împrejurările și de opțiunile altora, a copiilor. Mi se pare că, în ciuda numeroaselor guvernări de stînga, chestiunea accesului la educație nu a fost niciodată serios pusă pe tapet în România, iar asta mă doare și mă revoltă și-mi întărește convingerea că avem neapărată nevoie de o stîngă eficientă și autentică – nu una care să dea pomeni și să „democratizeze“ șansele elevilor prin măsuri aberante precum manualul unic și interzicerea auxiliarelor.

Numai că sînt o sumedenie de lucruri care depășesc, prin natura lor, polarizarea politică. Un plagiat, precum cel al lui Ponta, nu poate fi nici „de dreapta“, nici „de stînga“, indiferent de culoarea sau poziția politică a plagiatorului. Tot așa cum nu putem avea infracțiuni, ci doar infractori de dreapta sau de stînga. Mitocănia, aroganța, cinismul, stupiditatea, incultura, meschinăria, servilismul, gregaritatea și cîte altele nu-și declină apartenența politică. Doar posesorii lor o pot face.

Am văzut recent, la Realitatea TV, un splendid interviu cu Mihai Șora, care, la 101 ani, a socotit de cuviință să iasă în stradă împreună cu protestatarii împotriva deformării legilor Justiției. M-a fascinat limpezimea gîndului și expresivitatea gesticii, coerența și eleganța rostirii, la un om care a depășit un veac de existență. Și, evident, m-a impresionat, ca pe mulți alții, gestul implicării. Poate nu mulți știu, totuși, că Mihai Șora a fost și, bănuiesc, a rămas un „om de stînga“. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a participat la rezistența antifascistă în Franța, unde își făcea studiile. Se spune că, după război, ar fi fost expulzat din Franța din pricina simpatiilor pro-comuniste. Cert este că în 1948 revine în țară, unde nu îl așteaptă o situație dintre cele mai favorabile.

Mihai Șora a fost și ministru al Educației – primul după căderea comunismului în România – pentru o jumătate de an (30 decembrie 1989 – 28 iunie 1990). A încercat, din această postură, sub enorma presiune a personalului didactic din sistem, să rezolve chestiunea spinoasă a titularizării și a făcut-o, cred, într-un mod nu tocmai inspirat, dînd cîștig de cauză măsurilor „reparatorii“ și cu caracter social – ani de navetă sau de suplinire, boli, număr de copii etc. Nu știu dacă motivul a fost cel al înclinațiilor „de stînga“ sau pur și simplu temperamentul impresionabil la suferința semenilor. Cu atît mai mult se cuvine să-i fim recunoscători pentru că ne reamintește, cu gîndul și cu gestica unui filozof autentic, de lucruri simple, ce n-ar trebui niciodată uitate: sînt zone ale existenței noastre individuale și comunitare în care dihotomia „dreapta“-„stînga“ își pierde – sau ar trebui să își piardă – complet relevanța. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.