Exagerările şi afirmaţiile evident false ale publicităţii îi irită cel mai mult, desigur, pe cei deja familiarizaţi cu domeniul din care face parte obiectul mult prea lăudat. De aceea e firească iritarea pe care o simte un filolog – altminteri sceptic sau indiferent în faţa remediilor-minune împotriva petelor de pe haine, a ridurilor, a căderii părului etc. – cînd citeşte anunţuri publicitare despre metode miraculoase de învăţare a limbilor străine. În ultima vreme, mai ales în Internet, circulă mesaje aproape identice, a căror imagine de captare cuprinde cîte un martor localizat prin prenume şi oraş: „Irina din Iaşi“ sau „Ionela din Craiova“. Că persoana nu e reală se poate verifica uşor: Irinei din Iaşi îi sînt asociate patru-cinci fotografii (descărcate probabil la întîmplare, de pe diverse pagini de Internet) ale unor persoane cît se poate de diferite. Acum cîteva luni, Dilema veche (mai exact, M.V.) semnala deja, la rubrica „Cu ochii-n 3,14“ (nr. 661, 20-26 octombrie 2016), ridicolul reclamei: contradictorie (sărind brusc de la promisiunea învăţării unei limbi în două ore la o perioadă de două săptămîni şi apoi la o lună), ilustrată de texte prost traduse şi – mai ales – inventînd pleonasticul termen multi-poliglot.

Textul care însoţeşte prima imagine, de captare a atenţiei cititorului, e cel mai scandalos: începe prin a afirma că martorul, după numai două ore de studiu, „vorbea fluent în engleză“ – şi, mai grav, îi dă cuvîntul pentru o declaraţie delirantă: „Nu am studiat niciodată engleza, iar după două ore o ştiam la perfecţie“. Dacă absurditatea textului n-ar fi de ajuns pentru a indica un caz tipic de publicitate mincinoasă, ar trebui doar să purcedem la cîteva căutări în Internet. Am afla, astfel, că lingvistul în cauză, autor al unei metode revoluţionare de învăţare, are 62 (rar, 64) de ani, e vorbitor a 23 de limbi, dar se numeşte în Polonia Magnus Carlsson, în Spania Lauridsen, în Italia mai întîi Allen Collins, apoi Leo Anders, în ultimele săptămîni Christian Olson. În România, deocamdată e doar Leo Anders – evident, un nume care nu poate fi găsit nicăieri în afara reclamei. Fotografia unui profesor englez cu nume şi performanţe total diferite e lipită de numele Magnus Carlsson, Lauridsen şi Allen Collins. Pentru Leo Anders şi Christian Olson s-au găsit alte fotografii, dar celelalte detalii sînt neschimbate: limba se învaţă în două săptămîni, iar metoda au îmbrăţişat-o cu entuziasm exact 75.000 de cetăţeni polonezi în Polonia, 75.000 de cetăţeni români în reclama românească, 75.000 de spanioli, 75.000 de italieni.

De altfel, toată pagina de prezentare a metodei-minune, tradusă chinuit, cu numeroase greşeli de limbă, poartă semnele falsului grosolan – care se confirmă printr-o minimă confruntare internaţională. O fotografie o arată pe o presupusă beneficiară a programului, o doamnă blondă care ar fi găsit datorită acestuia un post la Paris; legenda fotografiei o indică în textul spaniol pe „Mónica B.“, în cel italian pe „la signora Paola Genovese“, în cel românesc pe „doamna Monica Sorescu“. În subsolul paginii de prezentare, o lungă listă de comentarii e la fel de falsă: sînt aproape unanime aprecierile pozitive, rareori întrerupte, pentru un ipotetic efect de credibilitate, de timide îndoieli. Evident, şi comentariile sînt traduse din altă limbă (unii bloggeri care semnalează înşelătoria afirmă că sursa ei ar fi în Polonia; sau cel puţin se pare că cele mai vechi versiuni ar fi apărut în poloneză). Exact „acum 13 minute“, Margo scria în spaniolă cît de bine a învăţat germana în trei săptămîni, lucru confirmat de verişoara din Munich; italianca Margarita, cu aceeaşi fotografie, spunea exact acelaşi lucru, invocînd-o pe verişoara din Monaco (numele italienesc al oraşului german). În română, Maria (cu aceeaşi fotografie şi acelaşi text) atestă că efectele metodei „sînt impunătoare“ şi o invocă pe verişoara „care lucrează în Monachium!“ (un exemplu pentru riscurile traducerii automate a denumirilor de oraşe). Autorii traducerii au şiretenia de a încerca unele adaptări: un soţ şi o soţie de 60 de ani, „din oraş mic“, declară că nu au învăţat niciodată limbi străine; negaţia lor rămîne absolută în versiunea italiană a textului, dar capătă o rezervă în spaniolă („cu excepţia catalanei“) şi una similară în română (căreia i s-a aplicat desigur stereotipul blocului estic): „Bine, fără rusă, ca oricine cîndva“.

Nu ne rămîne decît să-i mai dăm cuvîntul unui personaj-martor, cu o replică dezarmantă: „Micu: Oamenii spun că au învăţat limbi străine datorită acestuia, pentru ce ar minţi?“ 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).