Ce ziceți de un oraș în care șoferii dau întotdeauna prioritate pietonilor, chiar și cînd aceștia le taie calea pe roșu sau cînd vor să traverseze prin locuri nepermise? În toate aceste situații, automobiliștii, de un calm imperturbabil, îi invită pe oameni să treacă. E un exemplu care spune multe despre relaxarea care domnește în capitala Portugaliei și nu doar în acolo.

Altfel, Lisabona, cu clădirile ei colorate răspîndite pe colinele întrețesute, e plină de conținut, de o frumusețe care n are nevoie de farduri. Poate să-ți placă și prin locurile sărace sau nu tocmai sigure, și prin piețele care miros înțepător a urină (chiar centrale fiind). Mirosul acesta, la fel ca rufele agățate la uscat deasupra străduțelor în pantă, amintește specificul meridional. Un frumos oraș în stil decadent, cum mi l-a descris un prieten. O capitală întoarsă parcă mai mult cu fața spre vechile ei colonii decît spre Europa din care face parte. Un loc în care se vorbește încă foarte mult despre marile descoperiri geografice, despre Vasco da Gama și Magellan și în care pare că se pune foarte mult preț pe știință și pe curajul de a te aventura în necunoscut. Prin preajmă se găsește și cel mai vestic punct al Europei – Cabo da Roca –, unde în trecut se credea că ar fi capătul lumii. Și e într-adevăr un capăt de lume, dincolo de care fierbe amenințător Atlanticul, cu valurile lui verzi și puternice. Acolo era un chinez bătrîn care cînta de unul singur, marcat poate de ideea că ajunsese la celălalt capăt al uscatului, al Eurasiei. Am completat în minte tabloul lui, cu japoneza platinată dintr-o stație de autobuz.

Nu departe de Cabo da Roca, am văzut palatul Pena ascuns printre cețurile înălțimilor de la Sintra, cu nuanțele lui calde și neobișnuite: ocru și cărămiziu. Ce nebunie! Ca și straniul domeniu în care, acum mai bine de un secol, Car-valho Monteiro făcea inițieri în masonerie, prin puțuri și peșteri construite anume în acest scop. Ce lume!

Reîntorcîndu-mă la Lisabona, n-am cum să nu pomenesc teribilii copaci cu coroană mov despre care am aflat că se numesc Jacaranda (păcat că nu i-a văzut Van Gogh) și nici tramvaiul galben cu interior de lemn, care circulă vioi pe străzile în pantă cu geamurile deschise. Mai e și autobuzul Hippo-Trip care, după turul cu ghid pe străzile orașului, plonjează pur și simplu în apă și își continuă călătoria prin estuarul fluviului Tejo, ca un veritabil vaporaș. Un alt mijloc de transport turistic sînt celebrele tuk-tuk, „importate“ de prin Asia și pe care taximetriștii tradiționali nu le văd cu ochi prea buni. Orașul e plin de funiculare și de ascensoare publice care te ridică de pe o stradă pe alta. Străzile lor sînt pavate cu piatră cubică albă și găsim simpaticul monument al pietrarilor care construiesc și întrețin de zeci de ani toate aceste pavaje.

Poate că muzeul Gulbekian (un fel de Zambaccian al lor, la altă scară) nu e chiar Luvru, dar combinat cu vizitarea Museu Nacional de Arte Antiga devine o experiență impresionantă. Oceanariul, cu rechinii lui supli, cu întortocheații dragoni de mare, cu vidrele care se scarpină în cap în timp ce plutesc pe spate și cu toate celelalte „ciudățenii“ ale mării, face tot farmecul unei zile întunecate și ploioase. Tradiționalele prăjiturele pastel, din cafeteria imensului acvariu, sînt o adaugire delicioasă. Dar sigur, mai e și ginjinha, cireșata lor tradițională, care uneori se bea din păhărele de ciocolată, la piață sau prin cartierul Alfama, acolo unde toți se pregăteau de festivalul sardelelor. Prăvăliile cu pălării, genți, pantofi, cravate, curele și etui-uri de plută sau librăria cea mai veche din lume, care încă funcționează, întregesc povestea. Nu uit nici de copilul întins pe jos în librărie și care desena, nici de saltimbancii brazilieni care evoluau în piața din apropiere și nici de statuia bietului rege speriat de marele cutremur din 1775, care nu s a mai întors niciodată la Lisabona, sculptat cu spatele spre oraș, cu pene pe cap și cu coada calului legată cu o fundă, poate cea mai grandioasă caricatură din lume. Pe bulevardul cu magazine și hoteluri scumpe, cel umbrit de platani seculari, am văzut altă drăcie: un tînăr care-și plimba cățelușul într-un cărucior ca de copil. În fine, impresionantele transatlantice cu multe etaje din port.

Pe o stradelă, dintr-o mașină de epocă trasă pe dreapta se răspîndea cel mai sfîșietor fado. La o terasă era o doamnă care cînta, cu multă pasiune, același fado. De fapt, parcă toată Lisabona cînta fado. Ca o iubită, ușor fanată, rămasă în port, pe care trebuia s o părăsim ca să ne întoarcem în țara celui care nu ne e drag.

Foto: flickr