Infamul
Aşa îl numeşte In Your Pocket (o publicaţie haioasă, pentru turişti), ediţia de Vilnius, pe regizorul Eimuntas Nekrosius. Articolaşul informativ despre Teatrul Meno Fortas nu uită să menţioneze că instituţia experimentală a fost creată special pentru a i se da pe mînă celebrului regizor lituanian. M-a luat rîsul la gîndul că, prin absurd, în România, Ministerul Culturii sau vreo primărie ar da un teatru unui regizor. S-ar declanşa în branşă – şi nu numai – un scandal mai mare decît vînzările de flote, petromuri şi alte avuţii naţionale. E drept, lîngă numele marelui meseriaş se strecoară, evident şmechereşte, şi englezescul infamous. Dar treaba asta nu se face cu greutatea condamnării definitive, aşa cum ar suna pe româneşte, ci cu fundul în mai multe luntri de semnificaţie, unele chiar simpatice, desemnînd un tip cu reputaţie nu tocmai bună, dar nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru că, bunăoară, e ca o murătură, antipatic, necomunicativ, spune verde în faţă ce are de spus şi nu ezită să-şi injure compatrioţii. În sfîrşit, cu sau fără infamous legat de coadă, Nekrosius îşi vede de treabă la teatrul lui experimental, iar după montarea de cinci ore cu Idiotul, după Dostoievski – spectacol care a putut fi văzut în România anul trecut, în deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu –, săptămîna trecută, joi seara, a lovit din nou cu o chestie grea. Divina Comedie. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi tot vreo cinci ore. Omul nu are timp de joacă. Lucrează doar cu chestii grele, mize mari, dimensiuni epice şi durate ale spectacolelor pe măsură. Deseori, îi iese.
Asta şi pentru că omul propune, fără ocolişuri şi vrăjeală, o estetică teatrală precisă, categorică, recognoscibilă, la care aderi sau nu. Vrei să te muţi din zona receptării rapide, de televizor şi film de serie, să redescoperi răbdarea de a vedea ceva, de a afla un alt fel de a face teatru, de a te plimba prin locuri lăuntrice de care habar n-aveai? Ei bine, atunci aderi la estetica infamului. N-ai chef de aşa ceva? Nici o problemă. Nu te duci. Nu se termină lumea la Nekrosius. Şi nici teatrul.
Dar dacă, totuşi, te duci la aşa ceva, şi dacă mai ai şi norocul unui spectacol izbutit, îţi pare rău că s-au terminat cele cinci ore. Şi descoperi lucruri fascinante îndărătul răbdării de a sta atîta vreme într-o sală de teatru. Pentru că nu e doar răbdare în sensul fizic al rămînerii într-un loc. E ca mîncatul cu savurarea lentă a ceea ce ai în farfurie, e ca băutul cu nesfîrşită precauţie a păstrării visului din licorile de soi. Nu urci vreo treaptă intelectuală – atît de dragă nouă – că ai rămas în sală cinci ore, iar alţii sînt cretini şi mitocani că ies. Nici vorbă. Lumea e liberă. Dar poţi avea norocul să descoperi alte lumi ale teatrului, alt fel de a înţelege arta asta, altă bucurie de a te pierde în această infamă păcăleală supremă. Sigur că, la urma urmei, e vorba de un meseriaş care te poate cîştiga în urma unor scamatorii pe care nu le-ai mai văzut. Dar nu despre asta e vorba peste tot? În orice? Cum vine unul care ne cîştigă, chiar fără să ne dăm seama, cum ne pune în altă stare decît aia a consumului obişnuit, imediat intrăm în marea ecuaţie a ipocriziei. Emoţia reală pe care o simţim înlăuntru sau măcar frica de a bănui ce-am putea să simţim produc deseori o reacţie de respingere a scamatoriei, de cinci ori mai puternică în energie decît spectacolul care produce declicul. Aşa e omul, cum s-ar spune la o bere, pe terasă. Dă cu piciorul, respinge, se luptă cu propria ruşine de a fi emoţionat altfel decît e el obişnuit. Respinge surprizele şi neprevăzutul din emoţii. Un instinct de conservare emoţională îl ţine legat de obiceiurile afective cunoscute, mai abitir decît cel de supravieţuire. De aia, deseori, vizionarii, curajoşii, propunătorii unor estetici diferite sînt numiţi ciudaţi, îndrăzneţi, controversaţi sau, mă rog, infami. Şi, sigur, pentru că tot am ajuns aici cu discuţia, să spunem că toate acestea, şi încă altele, multe, se pot vehicula la fel de bine şi în cazul unui spectacol lung şi prost, făcut de un închipuit. În cazul unei revărsări de tîmpenie care are ca fiţă de vîrf pretenţia că-ţi dă la o parte colţul cearşafului de pe o altă lume. Se poate şi aşa. Depinde de cum ţi-e norocul.
Nekrosius face din Divina Comedie ceva foarte aproape de esenţa profundă pe care o conţine chiar titlul marelui op al lui Dante. Adică o comedie la care rîzi şi te blochezi în rictus. Totul e mai aproape de celelalte semnificaţii ale comediei, dincolo de dimensiunea dramatică – prefăcătorie, falsitate, ipocrizie. Toată povestea de aproape cinci ore (din care scazi două pauze de cîte douăzeci de minute) e ca un lung şi tragicomic proces hermeneutic la vedere. O năucitoare analiză a textului. Două volume cu textul lui Dante sînt prezente în permanenţă la dreapta şi la stînga scenei şi sînt răsfoite din cînd în cînd. Ambele volume au semne de carte, stickere multicolore, marcări de pasaje. La început ai zice că e facil. Simplist. Dar cînd Beatrice apare la un moment dat (fără nici o legătură cu momentul apariţiei din textul originar al lui Dante) şi pe rochia ei albă se lipesc toate stickerele din volume, transformînd-o într-o fiinţă-citat, într-un concept, într-un construct teoretic apt să se mişte şi să respire, te cam ia valul. Infernul ocupă mai tot spectacolul, Purgatoriul are şi el o părticică, iar Paradisul e expediat în mare viteză. Nu pentru că nu-i mai rămîne timp Infamului. Ci pentru că fluturarea izbăvirii e scurtă şi lipsită de revelaţie, în comparaţie cu marele show al Infernului.
Nu cine ştie ce glamour, nu cine ştie ce desfăşurări, ci minimalisme inteligente, muzici nesfîrşite – cunoscut obicei infam – spectacol tipic de turneu, cu o trupă excepţională. Şi iar se văd mijind zorii capătului de spaţiu tipografic, şi iar mă văd nevoit să tac, sfios, pînă săptămîna viitoare.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.