Am auzit prima oară despre frenologie prin 1993, cînd, în postură de doctorand Fulbright la Universitatea Arizona din Tucson, l-am audiat pe remarcabilul profesor de romantism american, John Harmon McElroy, cu o prelegere asupra lui Walt Whitman. Se observa acolo că marele scriitor ar fi avut o hermeneutică „organică“, aproape „frenologică“, în raport cu poezia pe care o considera un fenomen „unitar“, „nedivizat“, capabil să genereze, sui generis, „hărți“ simbolice ale identității umane. Cum adică? m-am întrebat și m-am și dus la imensa bibliotecă din campus (pe atunci fratele Google nu era, vai, încă disponibil, nici măcar în Statele Unite!). Așa am aflat că frenologia a trecut, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, drept o importantă „știință medicală“, cu aplicabilitate în ceea ce noi am numi azi neurologie (phrenos – „creier“, logos – „știință“, în grecește). Creatorul ei, un doctor vienez, Franz Josef Gall, credea că studiul tactil al craniului uman poate indica specialistului o hartă a caracterului individului astfel investigat. Respectivul psiho-neurolog avant la lettre susținea că, în creier, se dezvoltă, volens-nolens, acele zone responsabile pentru acțiunile dominante și determinante din viața unui ins. „Pipăirea“ oaselor capului, cu atenție și profesionalism, va scoate în evidență, prin urmare, aceste „umflături“ (un fel de „cucuie“, mai pe românește), ultimativ responsabile pentru configurarea destinului fiecărui om în parte.

Lui Gall se pare că nu i-a prea plăcut termenul de „frenologie“. Îl prefera pe cel de „organologie“, presupunînd că ariile din creier focalizate pe diverse abilități reprezintă „organe“ în sine, cu funcții specifice. Luate în ansamblu, ele constituie un tot organic, ramificat spre o semnificație singulară (de aici și bănuiala lui McElroy că transcendentalismul poetic al lui Whitman ar deține un posibil constituent frenologic!). Desigur, nu trebuie să trecem sub tăcere ironiile la care a fost supus Gall de exponenți ai lumii medicale, mai ales după ce teoriile sale au devenit celebre în Europa și în America. Mulți spuneau că nu ar fi decît un șarlatan care se ocupă cu lucruri dubioase. Se dorea expert într-o „disciplină“ ridicolă, demnă de porecla „cucuiologie“. Oricum, cu sau fără voia confraților, doctorul austriac, asemenea, mai tîrziu, lui Sigmund Freud, a ajuns, treptat, un personaj pe bătrînul continent european. Făcea tururi prin marile orașe, unde organiza veritabile spectacole frenologice. În fața publicului mesmerizat, creiona hărți ale caracterelor unor subiecți selectați aleatoriu. Probabil că transmitea oarece credibilitate pe parcursul demonstrațiilor, întrucît și-a creat numeroși adepți. Ei au construit istoria frenologiei, căreia nu i-a lipsit, se înțelege, și o puternică dimensiune mitologizantă. Fără legendă, însă, evenimențialul istoric nu are nici o șansă să se impună, la fel cum literatura însăși nu supraviețuiește fără o aură de „istoricitate“ în jurul său.

Pe linia inevitabilei mitologizări, se zice că, la o ședință organologică din Paris, tînărul Champollion a fost adus înaintea lui Gall pentru „examinare“ și „diagnostic“. Viitorul egiptolog avea numai șaisprezece ani, dar dădea deja semne de genialitate și apropiații doreau o părere avizată asupra abilităților sale reale. Fără a ști nimic despre băiat în prealabil, infatigabilul medic a exclamat chiar de la prima atingere a craniului adolescentului: „Oh, ce lingvist strălucit!“ Dincolo de poveștile frumoase, nu se poate nega răspîndirea fantastică, în epocă, a „științei“ frenologice, consecință, indubitabil, a inteligenței și măiestriei lui Gall. Faptul cel mai interesant din evoluția organologiei e legat de disperarea angajatorilor vremii de a găsi frenologi apți să citească mintea angajaților lor. Manifestau interes, preponderent, pentru „ariile“ din creierele slujbașilor relaționate cu minciuna, furtul, viclenia, ura și ipocrizia. Un „certificat“ frenologic „pozitiv“ (ce „confirma“ că un anume individ nu dezvăluia „înclinații“ organologice către sustragerea de bunuri necuvenite și către păcălirea malignă a semenilor) constituia argumentul prin excelență al succesului în viață. Cine ar fi pus la îndoială un caracter integru, avizat, cum ar veni, prin expertiză frenologică? De aceea, vin și eu astăzi, la debutul secolului XXI, cu „o propunere modestă“, precum Swift odinioară. Ce-ar fi ca noi, românii, să reactivăm, prin lege de stat și prin consens național, frenologia?

Mai precis, ce-ar fi să cerem, la numirea/alegerea cuiva într-o funcție publică ori doar administrativă, validarea organologică a celui vizat pentru exercițiul managerial? Să avem astfel minima garanție, fie și speculativă, că individul pus să conducă nu ne va fura, minți, trăda ori vinde cu nedisimulată nerușinare! Să întindem deci, cu emoție și delicatețe, mîinile spre scalpul personajului charismatic, spunînd, împreună cu Arghezi: „Vreau să te pipăi și să urlu: este!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.