Îmbulzeală. Sarmale. Moaşte
Trei cuvinte-cheie care se repetă de cîteva ori pe an, se încarcă de energie şi explodează în ştirile despre pelerinajul de Sfînta Parascheva. E drept, autorii ştirilor se întrec în muşchi hiperbolizanţi şi în generice dramatice care prefaţează poveştile despre eterna îmbulzeală. Dar au de ce. Îmbulzeala se petrece în fiecare an, e subiect sigur, nimic nu pare să-i ameninţe existenţa. An de an, pelerinii vin din toată ţara, umplu hotelurile, cei care nu prind locuri sau nu-şi permit să stea la un hotel dorm în parcuri, sub cerul liber, după care se îmbulzesc, se calcă în picioare, la sarmale şi la trecerea prin faţa moaştelor. Nimic nu pare să pună în pericol siguranţa acestui subiect de presă. Iar acesta e un fapt mai trist decît îmbulzeala însăşi.
Un prieten foarte drag – medic de mare valoare, nededulcit la dimensiunea industrială a meseriei – glumea într-o seară şi spunea că ar da lovitura, dacă ar putea expune, în sala de aşteptare a cabinetului său, nişte moaşte. Voia să spună, în felul ăsta, că nu contează nici calităţile lui profesionale, nici aparatura de mare performanţă pe care chiar ştie să o folosească, nici experienţa zecilor de ani petrecuţi în clinici din lumea civilizată. Dacă ar avea nişte moaşte în sala de aşteptare, succesul ar fi mai sigur decît mişcarea de rotaţie a planetei noastre în jurul soarelui. În cazul acesta, un om cinstit, cu calităţi excepţionale în meseria lui, glumea pe seama inevitabilului marketing ajuns şi în teritoriul sănătăţii. Spune-i unui bolnav că la doctorul cutare în cabinet se află unul dintre cele mai performante aparate din lume. Omul va da năvală, fără să aibă habar de felul în care cineva ştie să lucreze cu aparatul ăla. Dar prietenul meu se referea şi la credinţa nestrămutată a unora, care sînt convinşi că, fără să faci mare lucru, fără nici un efort, primeşti vindecare, fericire, grămezi de bani, un serviciu mai bun, doar dacă reuşeşti să atingi racla care adăposteşte moaştele. În această ordine a priorităţilor, mîntuirea pare să fie departe, la coada listei.
E limpede că racla cu moaşte poate fi ultima speranţă a unui om. E la fel de clar că între sutele de mii de pelerini care bat drumul pînă la Iaşi, sau pînă la toate locurile sfinte care găzduiesc moaşte şi icoane făcătoare de minuni, se află enorm de mulţi oameni necăjiţi, disperaţi, învinşi de nedreptăţi. Nu poţi să scoţi din calcul faptul că mulţi oameni loviţi de nenorociri, de necazuri cumplite se îndreaptă spre ultima speranţă, abandonînd orice formă de raţiune. Lucrul acesta e în natura fiecăruia dintre noi. Problema însă nu e doar la cei care se calcă în picioare, pentru a primi cîteva sarmale, sau pentru a atinge racla sfîntă. Necazul vine şi de la păstorii care înţeleg să-şi trateze comunităţile de credincioşi ca pe nişte turme. Înţelegerea la propriu a metaforei sau a parabolei e, dincolo de tîmpenie, şi un păcat crunt.
Mulţi vor defini ortodoxia însăşi prin felul în care credincioşii se calcă în picioare. E, în mod evident, o eroare. E ca şi cînd ai judeca medicina luîndu-i în calcul doar pe medicii şperţari şi impostori. Iar genul acesta de judecată care generalizează şi culpabilizează din start poate funcţiona pentru orice disciplină, pentru orice activitate de pe lumea asta. Însă, în cazul călăuzirii spirituale, lucrurile capătă o cu totul altă dimensiune. Sigur că şi aici încap răutatea şi prostia, sigur că bolile contemporaneităţii n-au cum să ocolească locurile sfinte, la fel de bine cum se păstrează valabilitatea unei vechi vorbe, atît de dure, care spune că „dracul se simte cel mai bine la mînăstire“. Evident, e o referinţă la spaţiile unde lupta cu ispita e cumplită. În cazul acesta, spaţiile respective sînt adevărate zone de război spiritual.
Însă nu despre aşa ceva e vorba, cînd apar în discuţie călcările în picioare, tulburătoarele îmbulzeli şi umilirea cumplită, fără nici o legătură cu umilitatea, cu smerenia. Lipsa de reacţie, de răspuns clar al Bisericii, în planul cel mai practic, e profund dezarmantă în acest caz. Dacă vezi că, de la an la an, îmbulzeala şi călcarea în picioare devin teme ale zilei, subiect de comentarii şi motive de tristeţe adîncă, de ce nu iei nişte măsuri elementare? Cine se aşteaptă la o imagine bună, cîtă vreme investiţia de vizibilitate se face în edificii ale mîntuirii neamului, iar neamul se calcă în picioare cu o asiduitate exasperantă? În teorie, Biserica e prima instanţă a educaţiei. Chiar dacă teoria aceasta suferă modificări dramatice, indiferent de meridianul pe care se discută acest subiect, aici e vorba de ceva mult mai simplu. Pare că cineva chiar vrea ca lucrurile să arate aşa. Ceea ce e profund inacceptabil. Pe bună dreptate, mulţi refuză genul acesta de suspiciune exagerată. Dar nu-ţi poţi opri nici mîhnirea, nici revolta, cînd vezi că aceste episoade, în loc să dispară, se înmulţesc.
Se poate comenta enorm şi se poate argumenta monstrous atunci cînd e vorba de Biserică, de criza religiei, de impasul spiritualităţii. Însă pînă la a ajunge acolo cu discuţia, ordinea elementară e un subiect infinit mai simplu decît pare. Biserica încă are o influenţă considerabilă asupra multor compatrioţi. Folosesc un barbarism, dar managerierea acestei situaţii practice nu e un lucru deloc imposibil. În loc de discursuri arhaice, suspendate într-o limbă neverosimilă, un mesaj clar ar face adevărate minuni. O diferenţă între lumea ritului şi un discurs practic, lămuritor, referitor la o situaţie extrem de palpabilă, ar sluji enorm. Ar arăta că există un interes adevărat şi pentru oameni, nu doar pentru pereţi şi instituţii.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.