Hendiri bendiri
Ce-i asta? Păi, o ceartă între două oltence. Nu, nu-i reală, dar s-ar putea să fie autentică. Am compus-o, cuvînt cu cuvînt, după ce am răsfoit cîteva ore Dicţionarul de grai oltenesc al Dorinei Bărbuţ, publicat în 1990 şi înregistrînd aproape 11.000 de cuvinte. Nu, nu toate sînt de neînţeles pentru un "român", dar sînt multe care te pun în încurcătură. Ce-mi veni cu această înscenare de hendiri bendiri? Nimic grav, apărătorii patriei pot să stea liniştiţi! Nu vreau să promovez un soi de "dicţionar franco-quebecois", de genul celui care i-a scos din sărite pe francofonii Québec-ului şi nici nu intenţionez să militez pentru o "Oltenie liberă" sau alt soi de dezmembrare a naţiei. Nu este nici o măgliseală a oltenilor. Şi nici măcar nu sînt oltean! Păi? Păi, mă gîndeam, pur şi simplu, răsfoind acest dicţionar, la vorba de duh a lui Conea despre ţara noastră care era "plină de ţări". La faptul că limba română o fi ea "un miracol" prin unitatea sa latină trans-carpatică, dar nici chiar aşa. Că, de fapt, este şi un "miracol" de construcţie naţională, de unificare forţată - ca şi construcţia unui singur "popor" dintr-o (relativă) diversitate de ţărani locuitori ai unei multitudini de "ţări". Că Transilvania a fost, de fapt, un imens "şoc cultural" pentru Vechiul Regat, pe care România Mare l-a depăşit cu greu şi a încercat să-l uite cît mai repede. Desigur, nu sîntem nici pe departe singura naţiune care a procedat astfel şi, desigur, altminteri nu am fi avut o Ţară, ci am fi rămas (în cel mai bun caz!) o "ţară de ţări" parohiale, adăpostite în depresiunile dintre munţi. Dar toate acestea nu justifică, zic eu, amnezia diversităţii. Şi cu atît mai puţin condamnarea ei în numele unui patriotism hegemonic şi a-toate-unificator, veşnic temător de prezenţele "străinului" şi ale diferitului. Iar acum pur şi simplu nu mai este cazul (dacă a fost vreodată...)! Ceea ce este interesant, din acest punct de vedere, este o redescoperire şi reinventare a localului şi regionalului, care încep să se facă tot mai vizibile în prezent. De la Sibiu, care s-a prezentat ca o capitală culturală a multiculturalismului, la Dobrogea, care a început să mai renunţe la exclusivitatea emblemei sale de "pământ românesc" pentru a pune în scenă şi diversitatea comunităţilor şi a tradiţiilor sale etnice, şi de la festivalul cartofului din satul X, la festivalul cepei din satul Y, România actuală se re-prezintă (şi) ca o societate a diversităţii. Localul pare să-şi regăsească locul în naţional, fără a-l boicota în vreun fel, dar şi fără a i se închina pînă la completa uitare de sine. Această anamneză a diversităţii, fie ea şi uşor cosmetizată de interese economice şi politice de priştipeală, ar putea să ne vindece de multe complexe şi intoleranţe. Ar putea deveni chiar un semn de maturitate...
