Gospodăria difuză reloaded
"Toată lumea asta de aici, pe strada asta, toţi au copiii la Bucureşti" " povestea o femeie. "Au copii şi vin de la oraş şi-i aduce. Dar mie cine să-mi aducă? E greu..." "Vin copiii, vin (la muncile cîmpului), asta e literă de Evanghelie, cum se zice" " afirmă un altul. "Primăvara şi toamna, cînd sînt muncile agricole, venim şi din două-n două săptămîni" " explică, la rîndul său, un "copil" de la oraş. "Ne mai aranjăm concediile în aşa fel încît să ne luăm toamna două săptămîni, primăvara o săptămînă, la sapă, la cules..." "Cînd mi-o trebui mie sau la fată bani, vînd porumbul" " explică un bătrîn. "Păi, eu pentru cine muncesc, pentru cine trăiesc? Îmi opresc doar pentru mica cheltuială. Mi-aduce fata de acolo carne, şuncă, ce-mi trebuie, aşa, alimente. Dacă îmi vine, îmi spală pentru o lună de zile. Iarna mă ia şi pe mine acolo." În schimb, majoritatea celor de la oraş îşi trimit copiii la ţară pe perioada vacanţelor: "Ş-apoi aduce micuţii ăia... Am vreo zece, i-aduce toţi aicea. Le mulg lapte, le dau lapte, brînză, ouă, acolo, ce am şi eu prin bătătură, ca să poată şi ei să trăiască, să mai adune şi ei bani, să mai facă şi cîte ceva la Bucureşti, acolo". Membrii "gospodăriei difuze" nu sînt neapărat părinţi şi copiii lor, relaţiile putînd cuprinde şi nepoţi, fraţi, surori, mătuşi, unchi, veri etc.: "Păi, vine şi cumnatu’ meu, vine şi văru’ de la Bucureşti, ce să facă şi ei?". Sau: "Eu, aici, pe bătătura mea, de bine, de rău, găsesc ce mînca, dar el, la oraş, trebuie să stea cu banu’ în mînă. Fratele lui are trei copii, fratele meu de la Giurgiu are soţia de nu lucrează, trebuie să-l ajut şi pe el. Ăla de la Slobozia, vorba aia, vine la mine, îi dau o pasăre, lapte, ce am şi eu pe bătătură." Nemaifiind reglementate prin practici şi norme cotidiene, aceste relaţii şi schimburi sînt adesea conflictuale: "Hai să zicem că vin trei zile pe săptămînă, de vineri pînă duminică. Dar pe lîngă cît consumă cînd vin, mai iau şi-ntr-o geantă, brînză, carne, ouă, mălai, făină, aproape tot. Cenuşa dacă s-ar lua, ar lua-o şi p-aia!" " izbucneşte cu năduf alt sătean. Am găsit, întîmplător, aceste relatări din primii ani de post-comunism, reprezentative pentru ceea ce numeam la vremea aceea gospodăria difuză: o unitate domestică funcţională, rezultată din dispersarea membrilor gospodăriilor rurale, dar păstrînd anumite forme de schimburi materiale şi relaţii emoţionale gravitînd în jurul unui nucleu rural de rudenie. În mod paradoxal, deşi produse ale industrializării şi migraţiilor interne generate de aceasta şi vizînd, printre altele, erodarea solidarităţilor ţărăneşti, aceste gospodării difuze au reîntărit, de fapt, rudenia, chiar dacă într-o formă selectivă şi permanent renegociată. Pe de altă parte, această formă de gospodărie rurală a generat ceea ce un antropolog american numea "domesticirea industriei": munctorii industriali, recrutaţi din rîndul ţărănimii şi presupuşi a alcătui noul proletariat, deturnează adesea, la propriu şi la figurat, scopurile şi resursele industriei de stat în funcţie de nevoile şi interesele gospodăriilor rurale private. De la alegerea locului de muncă astfel încît să permită cît mai mult timp de lucru şi în gospodărie, pînă la concedii şi învoiri care deturnează timpul de producţie industrială în timp de muncă agricolă şi furtul propriu-zis din avutul de stat al întreprinderii, membrii acestor gospodării difuze apelează la o diversitate de strategii de exploatare a resurselor sociale şi materiale ale industriei socialiste în scopuri domestice. "Ţăranul român" în comunism nu poate fi înţeles astfel în afara industriei socialiste " conchideam eu. Dar "ţăranul român" în post-comunism? Mă uitam zilele trecute la televizor, unde erau prezentate rude ale celor plecaţi la muncă prin diverse colţuri ale Europei. Veneau cu sarsanale la autocarele ce bat drumurile migraţiei, trimiţînd, prin intermediul şoferilor, copiilor, soţilor sau cumnaţilor lor slană şi brînză şi alte lucruri d-ale gurii din gospodărie. "De cînd cu criza, trebuie să-i mai ajutăm şi noi, cu ce avem pe lîngă casă" " explica un bătrînel ducînd în braţe un pachet bine legat cu sfoară. Îmi suna teribil de cunoscut! Desigur, contextul este cu totul altul, dar mecanismele gospodăriei difuze par a se fi adaptat şi acestui tip diferit de criză şi a fi renăscut astfel pe măsura nevoilor actuale. Pentru lumea rurală cel puţin, rudenia pare să rămînă o haină de zile rele, o resursă cu geometrie variabilă, pusă la lucru ori de cîte ori e nevoie. Gospodăria, chiar difuză, îşi păstrează astfel la rîndul ei forţa metabolică: aşa cum a reuşit să "domesticească" industria socialistă în ciuda intenţiilor şi controlului Partidului, tot astfel acum îmblînzeşte migraţia, conferindu-i dimensiuni "gospodăreşti". Aşa cum puterea comunistă spera ca prin industrializare să producă o proletarizare integrală a ţărănimii, mulţi se aşteptau acum ca mecanismele de piaţă ale migraţiei internaţionale să producă în ritm alert şi definitiv o (post)modernizare a satului românesc. În schimb, acesta s-a umplut de "case făloase", un soi de gospodării votive, transformînd capitalul economic de pe piaţa mondială într-un capital simbolic de pe piaţa locală a lumilor rurale. Iar acum, din cauza crizei, vechile reţele de schimb ale gospodăriei difuze par se cunoască o nouă tinereţe. Nimeni nu spune că industrializarea comunistă a lăsat satul românesc aşa cum l-a găsit, nereuşind să-i afecteze structura şi valorile. Şi nimeni nu poate să creadă că mai recenta mondializare şi migraţie în masă nu şi-au pus deja amprenta asupra majorităţii satelor româneşti actuale. Dar toate aceste procese nu sînt univoce, cu sens unic, determinisme masive care rad totul în calea lor. Ordinea satelor are încă mari resurse de reacţie şi adaptare, modelînd la rîndul ei aceste presiuni ce se exercită asupra ei din lumea largă.