E incredibil ce efecte poate să producă o vizită de stat. Cunosc oameni care au renunțat la spectacole, la ieșiri în oraș, la petreceri, ca să vadă tot ce se putea vedea, în direct, din timpul vizitei americane a președintelui României. În absența unei noi aselenizări și în deșertul de rezultate măcar decente ale echipei naționale de fotbal, vizita la Washington a șefului nostru de stat a mobilizat în fața televizoarelor un public cel puțin egal cu cel de la un meci de calificare.

Au trecut mulți ani de cînd un președinte american n-a mai călcat pe-aici. Curcubeul bucuriei că ne bagă și pe noi în seamă cineva de pe lumea asta nu prea s-a arătat în ultimii ani. Dimpotrivă. Am tot fost bîntuiți de refrenele noastre de dor și jale, cu ajutorul cărora ne spunem, de unii singuri, că nu însemnăm nimic, că sîntem coada continentului, că n-am avut de ales niciodată și că am fost doar la cheremul istoriei. O tristețe ca un rîu întunecat și rece ne-a inundat în ultimii ani toate galeriile optimismului din subsolurile sufletului nostru sprințar. Obsesia că toată lumea ne critică și iritarea că presa din Occident vorbește despre noi ca despre unii care strică armonia europeană, preocuparea noastră obsesivă pentru imaginea exterioară ne-au băgat în depresie. Depresia că n-o să mai ajungem să trăim „ca în anii ăia din perioada interbelică, vremea aia cînd România chiar însemna ceva“. Aici ar trebui să fie un emoticon. O față de-aia care zîmbește larg.

„Dar stai!“, vorba minunatelor emisiuni de teleshopping. „Urmează o mare surpriză!“ Fără mare tam-tam, fără bătut tălăngi și dat în stambă, aflăm că președintele nostru pleacă într-o vizită la Washington. „Și asta încă nu e tot!“ Pentru că „al nostru“ a avut parte de cele mai înalte onoruri, nu s a strecurat și el într-o poză de grup, cu taxă măricică, să aducă dovada că a fost pe a-colo. N-are sens s-o mai lungesc, știe toată lumea, vizita a fost un succes. Chiar și cei mai cerniți critici au fost nevoiți să facă întinderi la mușchii faciali, afișînd scremeri de zîmbete și pronunțînd formule în care admiteau că da, dom’le, e OK, e un lucru bun, o mare performanță. Pieptul de aramă s-a înfoiat imediat, au reapărut bujorii n obrăjori, animația de la terase a crescut simțitor, odată am sărit cu toții pe mese, ca șoriceii care au dat de damigeană și întreabă unde e pisica, s-o… ia la trei păzește. Emoticon la alegerea cititorului.

La scurt timp au urmat întîlniri cu doamna Merkel și cu domnul Macron. Ei bine, de-abia aici discuțiile de la terase devin amuzante cu adevărat. Cancelarul Germaniei și președintele Franței sînt niște biete gustărici pe lîngă marele prînz de la Washington. „Dar stai! Asta încă nu e tot!“ Ăștia din Germania și din Franța vor să se dea bine pe lîngă „sas“, pentru că nu mai au acces la americani. Cetățenii cu părerile astea deștepte sînt de-ai noștri, și nu oricine, ci oameni cu expunere publică și opinii știutoare seară de seară, care cred cu tărie că România a devenit peste noapte mediatorul între Europa și America. Un soi de vînt căldicel al aducerii aminte ne inundă. Ce vremuri de glorie traversam, cînd legendarul Nicolae, cel mai iubit fiu al poporului, campionul păcii, făcea cu mîna din caleșca reginei Angliei, media conflictele din Orientul Mijlociu și împărțea lumina în Africa. Parcă noi eram în caleașca aia. „Eram tari atuncea, nene! Nu te-ntreba nimeni unde e România, că toată lumea știa de noi. Cizmar-cizmar, da’ știau toți de el și-l respectau…“ Aici ar merge un emoticon cu o față de-aia uluită. Dar ar merge și niște lacrimi.

Dintr-odată, starea noastră de spirit s-a înviorat simțitor. Avem senzația că „le-am dat o lecție rușilor“, că ne-am pus în deplină siguranță. Și, c-un drum, am mai trecut, suverani, prin Germania, ne-am întîlnit și cu „francezu’“ și le-am arătat cine sîntem noi cu adevărat. Pînă acum, „Tăcutul“ de la Cotroceni era miștocărit, dar și suspectat că face ceva jocuri ascunse, că doar nu e ortodox de-al nostru, n-are cum să iubească țara asta. Acum, după tura de poze și filmări cu mărimile planetei, a devenit „Sasu’, dom’le!“. Parcă e un pic mai simpatic. „Ai văzut?! Tace și face! Așa-s ăștia. Le dai ceva de făcut, fac. Mai lent, așa, pe ritmu’ ăla al lor, da’ fac, domnule. Că ei nu știu altceva, decît să se țină treabă. Dă-i sasului de săpat un tunel și, dacă uiți de el, îl găsești la Polu’ Nord. Ți-am zis la alegeri c-așa-s ăștia.“

Iar entuziasmul din fața televizoarelor, de după strîngerile de mîini și pozele oficiale, vine la pachet cu o stare pe care ne o visam de multă vreme. Starea aia cînd ceva lăuntric îți spune c-ai scăpat. Că ăia importanți nu te-au băgat în seamă, dar că acum i-ai făcut. Că e atîta nevoie de locul ăsta în care trăim încît ne putem permite orice. Pînă la urmă, în istorie vine un moment cînd lumea puternică se prinde că e nevoie, cumva, la ceva, de locul ăsta. Planeta își aduce aminte de noi. Și nu mai trebuie să facem nimic. Avem omu’ care se ocupă. Ca instalatorul ungur care-ți repară chiuveta. Îi dai o palincă și nu mai ai treabă cu el, că știe ce are de făcut. Tu deschizi frumușel televizorul și te uiți la emisiuni de dezbateri cu păreri competente, savurînd victoria neamului. Deci, să fie clar. A neamului nostru glorios. „Ce presiuni externe, ce respect pentru reguli, pentru lege, pentru drepturile oricărui tip de minoritate? Lasă-mă, nene! Sîntem tari! Sîntem pe val! Americanii sînt cam strînși de gîlci fără noi. Iar ăștia din Europa nu mai au intrare la americani decît prin noi. Putem să ne permitem chestii. Boierie! Nu?!“ 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.