În cazul cuvîntului fonfleu, prudenţa dicţionarelor noastre pare destul de justificată: nu l-au înregistrat încă, dar nici nu prea aveau cum să o facă, de vreme ce şi sensul, şi forma substantivului sînt destul de instabile, ca ale unor improvizaţii fonetice, ale unor accidentale deformări familiar-argotice. Frecvenţa termenului este însă destul de mare, în primul rînd cu sensul „ştire falsă“, „exagerare jurnalistică“, oarecum similară formulei internaţionale – foarte la modă azi – fake news. Jurnaliştii şi specialiştii în comunicare au scris de multe ori despre cuvîntul emblematic al gazetăriei româneşti rapid tabloidizate. Brînduşa Armanca, de exemplu, într-un articol publicat în revista 22, făcea bilanţul comentariilor anterioare şi presupunea că sursa argotismului este o metaforă culinară: „Foamea de senzațional i-a dus pe jurnaliști direct în bucătărie. «Fonfleul» este un antreu menit să păcălească foamea. Un restaurant din Brăila afișa în meniu «fonfleuri de bulevard» (…) Gastronomie fără consistență, care ia ochii, în vreme ce franțuzismele și italienismele ridică prețul. Analogia care a impus termenul în slang e valabilă: subiectele sînt inconsistente, uneori pure invenții, dar împachetate astfel încît să stîrnească interes și să pară verosimile“ („Argou de jurnalişti – III. Fonfleul“, 15.07.2014). Şi Iulian Comănescu a scris, în Dilema veche, despre Fonfleul ştiinţific: „Faţă de alte tipuri de gogoriţe publicate de presă, fonfleul ştiinţific nu e o intoxicare, ci o tentativă de a stîrni atenţia sau mirarea cu pseudo-descoperiri“ (nr. 583, 16-22 aprilie 2015).

În spaţiul Internetului, fonfleu (cu pluralul fonfleuri) apare des, folosit fără alte precizări sau în sintagmele fonfleu jurnalistic ori fonfleu de presă; există şi mărturii ale folosirii sale orale, în jargonul profesional, înainte de atestările scrise: „o știre trăsnită (un fonfleu, cum îi ziceam noi pe vremea în care Evenimentului zilei i se spunea Bulina roșie)“ (evz.ro). Cuvîntul apare însă şi cu alte accepţii, în primul rînd cu aceea, deja pomenită, din domeniul culinar. Termenul familiar-argotic pare a desemna în mod critic, caricatural, feluri de mîncare pretenţioase, prea sofisticate, puse în contrast cu consistenţa bucătăriei tradiţionale: „Orice fonfleu în plus, în farfurie, costă!“ (clickpoftabuna.ro); „lăsaţi mofturile şi fonfleurile! Gătiţi sau pur şi simplu mîncaţi ciorbe şi supe“ (pofta-buna
.com); „cred că produsele tradiţionale sînt mai bune decît fonfleurile occidentale“ (romaniatv.net). În context culinar – dar şi în alte domenii –, fonfleu este asociat cu unele cuvinte apropiate semantic şi fonetic: „nu ne folosim de fiţe, fasoane şi fonfleuri, nu ne place bucătăria moleculară şi nici scorţoşenia“ (reteteleluiradu.ro). Mai rar, cuvîntul este utilizat şi în context vestimentar – „bluză fonfleu“ (moja.ro). În anumite cazuri, sensul este şi mai general, fonfleu desemnînd orice fel de „moft“, de inutilitate, de pretenţie nejustificată: „Ştiţi cum e: două lucruri la preţ de unul şi te mai alegi şi cu un fonfleu care nu-ţi trebuie“ (Viaţa liberă, 22 aprilie 2008); „reuşeşte să creeze imaginea unei tipese cu fonfleuri (adolescentă care se vrea dezinhibată)“ (Viaţa liberă, 15 aprilie 2011); ajunge chiar să ironizeze o exprimare pretenţioasă: „«locaţie» e tot un fonfleu ivit din dispreţul pentru dicţionar“ (Radu Paraschivescu, Limba noastră-i o povară, atelier.liternet.ro, 2008).

Nu este clară originea termenului. Forma sa este a unui franţuzism, asemănător neutrelor supeu, tupeu, bufeu, antreu etc.; e însă vorba mai curînd de un pseudofranţuzism, de o creaţie glumeaţă care imită vechile împrumuturi la modă, evocînd, sonor şi semantic, adjectivul gonflé („umflat“), poate în sensurile sale figurate („exagerat, emfatic“). Oricum, fonflé pare să se apropie şi de o formulă glumeaţă, astăzi ieşită din uz, dar destul de folosită în secolul al XX lea, à la fonfé, scrisă şi alafonfé, a la fonfe etc. şi avînd sensul ironic „cu (pretinsă) eleganţă“: „Coafată a la fonfe, tanti Eugenia“ (Paul Georgescu, Siesta, 1983); „Dom’le, şi numai ce-l ia prietenul meu à la fonfé, îşi spune numele, îl spune şi pe-al meu şi începe a-i explica“ (Costache Olăreanu, Cu cărţile pe iarbă, 1986); „Dă-i şi zeghea, că-i mai alafonfé“ (Paul Goma, Ostinato). Expresia circula pe la 1900 – „pălărie à la fonfé“ (în Furnica, 15.03.1907); este citată, într-o monografie din 1926 (semnată de N. Petraşcu), între vorbele caracteristice ale lui D.C. Ollănescu-Ascanio: „Aferim, da bine, Coane Neculai, azi eşti pus a la fonfe de tot“. Formula a fost explicată ca deformare glumeaţă a expresiei à la française, „în manieră franceză“, poate contaminată şi cu fonf (adjectiv descriind onomatopeic vorbirea nazală). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).