Cine a absolvit un liceu profilat pe științele exacte își aduce aminte cu siguranță de momentele în care fizica „s-a rupt“ complet de realitate, prin clasa a XI-a sau a XII-a, cînd nimic nu mai era palpabil, imaginabil sau intuitiv. Nu mai era vorba de scripeți, de planuri înclinate, de principii ale termodinamicii sau măcar de rezistențe și condensatori. Se vorbea dintr-odată despre caracterul dual al luminii – undă și corpuscul (greu de imaginat) –, despre energiile fotonilor cei fără masă (cum s-o putea așa ceva?), despre fermioni care se împart în cuarci și leptoni (există așa niște ciudățenii minuscule?), despre principiul incertitudinii (într-o știință exactă?) sau, pe de altă parte, despre dilatarea timpului, relativitatea simultaneității și contracția distanțelor (ce drăcii!). Toate lucrurile astea erau însoțite de formule matematice greu digerabile. Matematica trecuse și ea pe nesimțite de la rezolvarea clară a unor probleme de care te poți lovi în viața de zi cu zi, pe care le poți cunoaște și recunoaște, la niște abstracțiuni ce păreau desprinse de orice realitate curentă. O bună parte dintre elevi învățau să rezolve problemele automat, pe baza unor formule, fiindcă era nevoie de ele pentru Bac sau pentru admiterea la facultate (dacă îți alegeai una mai tehnică), dar fundamentul lucrurilor era o adevărată nebuloasă.

De ce se întîmpla asta (mă tem că se întîmplă și astăzi)? Pentru că rareori profesorii voiau și erau și în stare să explice esența filozofică a unor asemenea chestiuni, să povestească istoria acestor teorii și descoperiri, să descrie cum și de ce s-a ajuns la ele, să arate la ce folosesc. Ei bine, în vremurile noastre, comunicarea științei a devenit o știință în sine, ba, uneori, chiar o adevărată artă. Am citit recent o carte de popularizare a fizicii moderne scrisă de un mare fizician italian, Carlo Rovelli, și intitulată simplu: Șapte scurte lecții de fizică (Editura Humanitas 2016, în traducerea lui Vlad Zografi). De fapt, sînt șapte lecții de fizică modernă pentru nespecialiști, pentru oameni care au un minim bagaj de cunoștințe în domeniu și care poate nu au nici timp, nici chef să facă efortul de a descifra formule și alte lucruri complicate. Chiar autorul spune de la început: „Aceste lecții au fost scrise pentru cei care știu puțin sau nu știu nimic despre știința modernă“. Pentru unii dintre noi, însăși formula „lecții de fizică“ poate fi descurajantă tocmai din perspectiva a ceea ce înțelegem prin „lecții“. Un termen care ne aduce aminte exact de acele lecții obligatorii din școală de care vorbeam și care trebuiau buchisite fără a fi neapărat înțelese. Dar nu e nimic de genul ăsta în interiorul cărții. În cele doar 90 de pagini nu apare decît o singură ecuație matematică, și aceea cu titlu de exemplu. Rar am văzut o mai clară descriere a teoriei relativității, a teoriei cuantelor (a fizicii cuantice) sau a arhitecturii cosmosului, care fac obiectul primelor trei lecții. Nu doar că orice nespecialist cu o inteligență obișnuită le poate pricepe, dar sînt convins că și destui cercetători în domeniu ar avea nevoie de asemenea explicații limpezi care să le ordoneze gîndirea și, eventual, să le clarifice orizonturile propriilor eforturi.  Rovelli compară teoria relativității generale a lui Einstein cu alte „capodopere absolute care ne trezesc o emoție intensă: Recviemul lui Mozart, Odissea lui Homer, Capela Sixtină, Regele Lear“ și, pornind de la descoperirile lui Newton legate de gravitație și de la întrebarea de ce se atrag lucrurile în univers, el rezumă ideea lui Einstein într-o singură frază esențială: „Cîmpul gravitațional nu e răspîndit prin spațiu, cîmpul gravitațional e spațiul însuși“. Spațiul prin care se mișca mărul lui Newton (care cădea din pom) și cîmpul gravitațional „sînt unul și același lucru“, mai explică Rovelli. Mai simplu de atît nu se poate. Lucrul ăsta fiind stabilit, curburile și „ondulările“ spațiului și ale timpului, prezise prin teoria lui Einstein (și care au fost verificate experimental), devin mult mai ușor de înțeles. La fel de simplu reușește Rovelli să explice și teoria cuantică. O teorie aparent nefirească (ce încă stîrnește o mulțime de contradicții și îndoieli, deși are deja efecte cît se poate de practice), pe care la începuturi a dezvoltat-o tot Einstein (a și ­luat premiul Nobel pentru asta), dar de care, ulterior, a început să se îndoiască. După cum spune Rovelli, Einstein însuși nu mai credea că lumea poate fi „atît de stranie“. Dar să explici necunoscătorilor într-un mod limpede o lume „atît de stranie“, cu tot cu limitele ei și cu îngrădirile date chiar de felul în care funcționează mintea umană, e o performanță impresionantă. Rovelli o reușește, iar cine-i citește cartea are de cîștigat.