Eşti greşit!
„Tovarășa, Mihai mă greșește!“ E una dintre povestioarele soției mele din fulguranta ei carieră de învățătoare, la o școală de cartier, în anii ’80. „Mă greșește“ însemna că Răzvan primea ghionturi cu cotul de la colegul de bancă, Mihai, în timp ce scria. Se zice și azi „Ești greșit!“, asta vrînd să însemne că nu ai dreptate, că ceea ce susții nu e adevărat. Interesantă evoluție sintactică a verbului „a greși“! De regulă, el se referea la rezultatul unei acțiuni, nu la cel care o întreprinde. Poate că cea din urmă formulare este un nevinovat calc după anglo-americanul „you are wrong“. Cine știe? Deși parcă cei de la care o auzim nu sînt campionii întrebuințării limbilor străine.
Am vorbit săptămîna trecută despre o cultură a vinei – a vinovăției sau, și mai exact, a învinovățirii – a cărei înflorire în societatea românească pare să se fi petrecut în ultimele decenii, după căderea comunismului. Vreau să mă refer acum la sindromul greșelii care, cred, are înrădăcinări mai vechi și face ravagii în învățămînt de multă vreme.
„Vină“ și „greșeală“ sînt înrudite. Cel care greșește e un vinovat fără vină. Nu asta și-a dorit, asta a ieșit. „A greși e omenește“ – sună o zicere binecunoscută. Mai puțin în educație. În educația românească a ultimei jumătăți de secol – cît am apucat să o cunosc, inițial ca „educabil“, apoi ca „educator“ –, a greși a fost și a rămas coloana vertebrală a întregii arhitecturi a sistemului, atît în concepție, cît și în manifestare.
Într-o primă fază, în familie, de-a lungul celor „șapte ani de acasă“, greșeala e măsurată ca abatere de la obligațiile și interdicțiile de comportament pe care copilul ar trebui să și le însușească: să spui „Bună ziua“ – „Sărut mîna“ la doamne și la preot –, să fii respectuos față de adulți, să nu vorbești neîntrebat, să nu te dai în spectacol în public și toate celelalte.
În școală, copilul face cunoștință cu un alt tip de obstacol, mult mai sever și mai autoritar: greșeala epistemică. La clasă ești permanent chestionat despre o sumedenie de lucruri și cînd ți se adresează o întrebare trebuie să te ridici în picioare înainte de a răspunde. Ba uneori ești chiar invitat la tablă, spre a fi interogat mai pe îndelete, în văzul tuturor. Abia reușiseși să înțelegi că dacă nu spui „bună ziua“ îți superi vecinii și părinții, iar acum te întrebi, de pildă, atunci cînd ai spus despre „a greși“ că e un substantiv și nu un verb, ce supărare i-ai fi putut aduce cuvîntului cu pricina. Învățătoarea n-are de ce să se supere, colegii nici atît. Și totuși, greșeala atrage automat după sine sancțiunea, dojana, nota cea rea, și verdictul: ești greșit!
Am pătimit și eu, în toate ipostazele, de pe urma acestei educații pavloviene. N-are a face că, dăruit cu o memorie ceva mai bună – la vremea respectivă – și cu o capacitate de înțelegere mai sprințară, greșeam mai puțin decît alții. Greșeala rămîne greșeală, indiferent cît de des sau de rar o comiți.
Au fost, mai sînt și vor mai fi destui dascăli care să te întrerupă în mijlocul formulării unui răspuns pentru a-ți atrage atenția că ai violat nu știu ce normă gramaticală. Nu o dată, pentru că în vreun extemporal ai încurcat titlul unei opere literare sau anii de domnie ai vreunui voievod, te trezești cu bulina roșie aplicată de profesor pe pasajul ingrat și cu niște semne de exclamare alăturate. Există încă, și în mediul universitar, destui profesori care practică, cu deplină încredere, notarea prin scădere – pentru fiecare eroare constatată se scad atîtea puncte sau fracțiuni – chiar dacă ea conduce, nu o dată, la punctaje negative, imposibil de transcris în catalog. Așa cum există și examinatori a căror principală preocupare e să-l prindă în ofsaid pe cel examinat, că doar și bravul Ahile avea un călcîi vulnerabil. „Și iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.“ Noi, însă, nu iertăm. În numele adevărului, al rigorii și al sfintei dreptăți.
Există, pe de altă parte, și un corolar hazliu-întristător al vînătorii de greșeli pe care se edifică învățămîntul nostru. I-aș zice corectitudine epistemică. Ca să putem sancționa și corija eficient greșelile greșiților noștri avem nevoie de o unitate de măsură fermă și incontestabilă. Ea se cheamă „răspunsul corect“ – la fel ca în quiz-urile de la TV, de la radio sau de pe net. Cu asta se ocupă, în esență, învățămîntul nostru, cu livrarea către elevi sau studenți a răspunsurilor corecte la întrebările pe care le-ar putea formula, cîndva, un examinator.
Pentru domeniul de care mă ocup, optica asta are adesea consecințe de un caraghioslîc devastator. De pildă, în privința analizei gramaticale, practicate asiduu în special în gimnaziu, ideea că limbile naturale sînt, prin însăși natura lor, ambigue, că un enunț se poate preta, în chip firesc, la mai multe interpretări, devine erezie. Construită pe o atare premisă, educația lingvistică, care ar trebui, chipurile, să îi deprindă pe elevi să folosească cu succes inepuizabilele resurse ale limbii pe care o vorbesc, n-are nici șansă să-și îndeplinească menirea. Despre studiul literaturii, pentru care profesorii se roagă Celui de Sus și autorilor de manuale să le dea definiții și tehnici de analiză riguroase, să poată și ei deconspira răspunsurile corecte la întrebările așteptate la Bac sau la evaluarea națională, nici nu mai vorbesc. Ar fi de scris tomuri întregi pe tema asta.
Doamnelor și domnilor, ar fi timpul, cred, să uităm de steaua călăuzitoare a corectitudinii și a greșelii. Nu de alta, dar s-ar putea să ni se spună că sîntem greșiți.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
