Epoca tulburărilor

Epocile istorice sînt greu de recunoscut înainte de a se termina. Renaşterea a devenit Renaştere doar privind retrospectiv, iar despre perioada Evului Mediu, care a precedat-o, se poate spune acelaşi lucru, ca şi despre alte epoci anterioare. Motivul e simplu: e imposibil să ştim dacă unele evoluţii promiţătoare sau problematice sînt ceva izolat sau reprezintă începutul unei tendinţe de durată. 

Cu toate acestea, aş spune că astăzi sîntem martorii încheierii unei epoci istorice şi ne aflăm în zorii alteia. Au trecut 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, momentul care a marcat încheierea Războiului Rece. Ce a urmat a fost o epocă de preeminenţă americană, în care, pentru mulţi, a crescut prosperitatea, a apărut un număr mare de societăţi şi de sisteme politice relativ deschise, iar pacea s-a răspîndit, incluzînd şi o considerabilă cooperare între marile puteri. Acum, această epocă s-a încheiat, la rîndul ei, lăsînd loc alteia mai puţin ordonate şi paşnice.

Orientul Mijlociu se află într-una dintre fazele timpurii ale unui modern Război de 30 de ani, în care loialităţile politice şi religioase sînt menite să alimenteze conflicte prelungite şi uneori sălbatice, în interiorul şi în exteriorul frontierelor naţionale. Comportamentul Rusiei, în Ucraina şi în alte părţi, pune în discuţie stabilul fundament al Europei, care se baza pe principiul juridic că noi teritorii nu pot fi anexate prin forţă militară.  

În acelaşi timp, Asia a rămas în pace, în cea mai mare parte. Dar e o pace precară, care ar putea fi anulată în orice moment, din cauza unui mare număr de pretenţii teritoriale nerezolvate, din cauza naţionalismului în creştere şi a unui număr insuficient de acorduri diplomatice bilaterale, în stare să prevină sau să medieze confruntările. Între timp, eforturile globale de încetinire a schimbărilor climatice, de promovare a comerţului, de stabilire a unor noi reguli legate de era digitală şi de prevenire sau limitare a focarelor unor boli infecţioase se dovedesc inadecvate. 

Unele dintre motivele pentru care se întîmplă lucrurile astea reflectă schimbările fundamentale care se petrec în lume, inclusiv difuzarea puterii către un număr tot mai mare de state sau actori nonstatali, de la organizaţii teroriste şi miliţii, pînă la corporaţii şi ONG-uri.  

Alte motive ale creşterii tulburărilor la nivel mondial au de-a face cu Statele Unite. Războiul din Irak, din 2003, a exacerbat tensiunile dintre şiiţi şi sunniţi, şi a înlăturat o barieră crucială din calea ambiţiilor iraniene. Mai recent, SUA au făcut apel la o schimbare de regim în Siria, dar au acţionat prea puţin pentru a o pune în practică, chiar şi după ce forţele guvernamentale siriene au ignorat avertismentele americane şi au folosit arme chimice în mod repetat. În regiune a apărut un vacuum care a fost umplut de islamişti. În Asia, Statele Unite au articulat o nouă politică de implicare sporită (aşa-numita strategie „pivot“), dar apoi au făcut prea puţin pentru a o transpune în realitate. 

Consecinţa acestor episoade şi a altora a fost apariţia pe scară largă a îndoielilor la adresa credibilităţii Statelor Unite. Ca urmare, un număr tot mai mare de guverne şi organizaţii au început să acţioneze independent. De asemenea, există şi explicaţii locale pentru creşterea instabilităţii la nivel global. Orientul Mijlociu suferă de prea multă intoleranţă şi prea puţin acord în privinţa limitelor dintre guvern şi societate şi a rolului religiei în tot acest cadru. Între timp, ţările din regiune şi din apropiere nu fac nimic pentru a preveni creşterea extremismului sau pentru a-l combate atunci cînd apare. 

Rusia sub Vladimir Putin pare hotărîtă să folosească intimidarea şi forţa pentru a recîştiga părţi pierdute ale imperiului său. Europei îi lipsesc tot mai mult mijloacele şi mentalitatea de a juca un rol global semnificativ. 

Prea multe guverne din Asia tolerează sau încurajază naţionalismul, în loc să-şi pregătească populaţiile pentru compromisuri dificile, dar necesare, cu vecinii. 

Nu spun asta pentru a argumenta că intrăm într-un nou Ev Mediu. Interdependenţa acţionează ca o frînă asupra a ceea ce pot face guvernele, dacă nu vor să-şi prejudicieze propriile interese. Economia mondială şi-a revenit oarecum, de la minimul pe care l-a atins în urmă cu şase ani. Europa e stabilă în mare măsură, la fel şi America Latină, iar în Africa lucrurile evoluează în bine, din acest punct de vedere. De asemenea, există posibilitatea de a împinge lucrurile împotriva noilor tendinţe de tulburare. Negocierile internaţionale pot avea un efect care să lase Iranul cu o capacitate de a produce arme nucleare suficient de limitată, încît vecinii săi să nu simtă nevoia de a o ataca sau să-şi dezvolte ei înşişi asemenea arme.  

Pot fi făcuţi paşi pentru a slăbi militar organizaţia Statul Islamic, prin reducerea fluxurilor de recruţi şi a finanţărilor, şi prin întărirea potenţialelor ţinte ale organizaţiei. Sancţiunile şi micşorarea preţurilor la petrol ar putea împinge Rusia să accepte un compromis cu Ucraina. Guvernele din Asia ar putea opta în continuare pentru acorduri regionale care ar susţine pacea. 

Dar tot ce se poate obţine pare a fi limitat de politicile interne ale ţărilor, de absenţa unui consens internaţional şi de descreşterea influenţei Statelor Unite, pe care nici o altă ţară nu e capabilă să o înlocuiască, şi nici chiar s-o susţină în promovarea ordinii. Rezultatul este o lume cu mai puţină pace, mai puţină prosperitate şi mai puţină înclinare în a răspunde provocărilor cu care se confruntă, decît a fost epoca post-Război Rece.  

Foreign Affairs. 

© Project Syndicate, 2014 -

traducere de Andrei MANOLESCU