Călătoriile din vacanţe sînt şi prilejul de a întîlni, la celălalt capăt al drumului, cuvintele din care provin sau cu care sînt înrudite cele de acasă: cale, drum, stradă, uliţă, şosea… Nu e de mirare că tocmai căile de comunicaţie au denumiri adesea împrumutate din alte limbi: drumurile leagă spaţii şi îşi transmit denumirile generice sau specializate. Româna a moştenit din latină un termen general, cu multe sensuri metaforice şi abstracte – cale – din callis (pe care turiştii români îl regăsesc cu plăcută surprindere în denumirile unor străduţe din Veneţia, în forma Calle…). Faptul că un cuvînt care denumea iniţial un drumeag îngust a ajuns termen generic, ba chiar preferat pentru căile largi de acces, a fost considerat de către filologii noştri una dintre dovezile ruralizării civilizaţiei romane în spaţiul în care avea să se formeze limba română. Vechiul cale a fost apoi puternic concurat de drum, cuvînt pentru care dicţionarele noastre indică de obicei o preluare timpurie din slavă; termenul este însă la origine grecesc (dromos) şi unii filologi au susţinut că ar fi fost preluat chiar direct din greacă; oricum, cuvîntul este unul dintre cele general balcanice. Atît cale, cît şi drum, echivalente în anumite contexte, dar cu preferinţe legate de uz, de tradiţia îndelungată de folosire în anumite contexte (drumul vieţiicalea pierzaniei) au dat naştere multor expresii şi cuvinte derivate – între care se află călătorul şi drumeţul. Sinonimele cărare şi potecă reflectă, ca în atîtea alte cazuri, dublarea vocabularului de origine latină prin cel împrumutat din slavă. Şleaul (drum bătătorit), cuvînt împrumutat din poloneză sau ucraineană, se păstrează în limba comună doar în expresia pe şleau, iar splaiul (arteră de circulație amenajată pe malul unei ape) le este cunoscut multora în primul rînd din toponimia bucureşteană (Splaiul Independenţei). Momente şi perioade istorice sînt sugerate de concurenţa dintre termenii care denumesc tipuri de drum sau noţiuni asociate acestora: slavul uliţă şi-a restrîns treptat sensul şi a rămas un cuvînt al spaţiului rural, în vreme ce împrumutul stradă (de origine italiană, dar explicat uneori şi prin intermediar neogrecesc) a devenit termenul de bază în toponimia urbană. Din turcă avem caldarîmul, iar din franceză trotuarul. Şoseaua şi bulevardul, preluate tot din franceză, împreună cu mulţi alţi termeni legaţi de transport, corespund modernizării limbii şi societăţii româneşti în secolul al XIX-lea. O trecere în revistă detaliată şi de mare acurateţe filologică a termenilor care denumesc căile de comunicaţie în română, a originii şi sensurilor lor, a prezenţei în texte şi a dinamicii uzului se găseşte în cartea Luciei Gabriela Munteanu, Câmpul lexical semantic „drum“ în limba română (Iaşi, 2004). Drumul este prototipul unui cîmp semantic extrem de interesant prin diversitatea sa etimologică (la cele de mai sus s-ar putea adăuga strunga autohtonă, făgaşul maghiar, gangul german etc.) şi prin indiciile pe care le oferă despre civilizaţia rurală şi urbană românească.

Dezvoltările metaforice ale cuvintelor care denumesc căi de acces sînt numeroase; cel puţin două se reflectă şi în corporalitatea umană: părul pieptănat e despărţit de o cărare, iar spaţiul mai mare dintre dinţi e denumit cu un derivat de la strungă (trecătoare): strungăreaţă. În Dicţionarul de argou al limbii române al lui G. Volceanov (2007), autostradă e prezent ca metaforă glumeaţă pentru chelie.

Şi pentru că a venit vorba de autostradă, unul dintre cuvintele din cîmpul semantic al drumului foarte folosite azi, merită amintit că acesta e adesea asociat, în stilul colocvial din ultima vreme, expresiei pe care tocmai am discutat o săptămîna trecută – a se da pe… Românilor le place să se dea pe autostradă: „lasă, mă, că-l facem drum expres, da’ vă dați pe el ca pe autostradă“ (contributors.ro); „eu nu o să mă dau pe autostrada aia, că mi-i frică!!!“ (ziare.com); „vreau să o iau pe Arad mă dau pe autostradă“ (forum.peundemerg.ro). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Foto: flickr