Dreptatea cifrelor
Deşi au trecut mai mult de şapte ani de la schimbarea prin denominare a valorii monedei naţionale, foarte mulţi dintre cetăţenii români continuă să vorbească despre milioane, în loc de sute de lei, să calculeze alternativ şi imprevizibil în lei noi şi lei vechi. Fenomenul e spectaculos şi invită la speculaţii etnologice şi antropologice: s-ar putea presupune că românii sînt excesiv de optimişti sau de irealişti; că le place hiperbola şi vor să fie milionari, indiferent de valoarea reală a milioanelor. Sau, mai probabil, s-ar putea afirma că e vorba de indivizi esenţialmente tradiţionalişti, conservatori, care nu acceptă cu uşurinţă schimbarea (banilor) şi refuză în genere reformele venite de undeva, de sus. Aşa cum am mai spus şi altă dată (într-un articol din 2008 despre „Denominare şi denominaţii“), cred că explicaţia este mult mai simplă, de natură cognitivă şi lingvistică, fără legătură cu specificul naţional şi cu generalizările de orice fel. Mi se pare că echivalarea care contrazicea sistemul numeric bine înfipt în minţile tuturor, prin anii de şcoală şi prin denumirile cifrelor, a fost contraintuitivă: schimbarea „cu patru zerouri“, desigur justificată din punct de vedere economic (dar şi cu o miză psihologică, pentru că pregătea viitoarea înlocuire a leilor cu moneda europeană), nu a fost acceptată uşor. Păstrarea formei şi a desenului bancnotelor, sugerînd o trecere uşoară de la vechea valoare la cea nouă, a fost mai curînd o capcană. Cea mai puternică frînă a schimbării a constituit-o chiar limbajul, prin denumirile cifrelor şi prin tendinţa firească de abreviere a acestora. E normal ca două sute de mii să devină spontan şi automat, în conversaţie, două sute şi tocmai de aceea s-a dovedit că e foarte greu să se transforme în douăzeci. Vechea abreviere (atît de firească încît trecea neobservată) şi noua valoare nu s-au potrivit, creînd în permanenţă confuzii Am trăit cu toţii, mai ales în relaţia dintre vînzător şi client, teribile situaţii de ambiguitate: în care unul dintre vorbitori se referă la leii noi, iar celălalt la leii vechi. A spune nonşalant că preţul e o sută poate crea surpriză, uimire, enervare, dacă unul înţelege că e vorba de „o sută de mii – vechi“, iar celălalt – de „o sută de lei, noi“. În asemenea situaţii cotidiene, milionul e folosit ca simplu mijloc de dezambiguizare.
Dincolo de mecanismul spontan al denumirii, intervin însă, desigur, şi utilizările intenţionate: adesea se vorbeşte de milioane şi de miliarde (vechi) pentru a spori impactul emoţional al cifrelor. Cu adevărat surprinzătoare e uşurinţa cu care oficialii calculează, uneori, în milioane (vechi): probabil din aceleaşi motive ca ale vorbitorilor obişnuiţi (automatism, nevoie de claritate sau intenţie de persuasiune), dar încălcînd ceea ce ar trebui să fie sistemul riguros de referinţă din discursul public. Cînd un ministru al finanţelor, să zicem, socoteşte mai departe în lei vechi, fără să o precizeze, contribuie la lipsa generală de rigoare cel puţin tot atît de mult pe cît o fac limbajul excesiv de colocvial al unor declaraţii oficiale ori lipsa diacriticelor de pe site-urile unor instituţii guvernamentale.
Un alt conflict, mai puţin grav, între desemnarea oficială şi cea spontană a apărut în ultima vreme în denumirea clasei introduse în învăţămîntul primar înaintea clasei I. În lege, ea se numeşte exclusiv clasa pregătitoare; în multe dintre comentariile din presă şi în diferite intervenţii publice s-a răspîndit tot mai mult formula clasa zero: „Atenţie unde înscrieţi copilul în clasa zero!“ (libertatea.ro); „Copiii din clasa zero, trimişi să înveţe în clădiri de birouri“ (rtv.net); „Clasa zero rămîne la şcoli“ (gandul.info) etc. Pentru variaţie, titlul unui articol se referă uneori la clasa zero, în vreme ce în cuprinsul său se vorbeşte, totuşi, de clasa pregătitoare. Din nou, vorbitorii au dreptatea lor: zero e cifra de dinainte de unu, aşa că înaintea clasei întîi se plasează, intuitiv, o clasă zero; în plus, termenul zero e invariabil şi mai scurt decît adjectivul pregătitoare. Recursul la zero, în mesajele publicistice, e asociat cu stilul colocvial, al conversaţiei cotidiene. Pe de altă parte, zero are conotaţii negative (implicînd lipsa de conţinut şi de valoare) şi permite utilizări ironice. Ca şi în cazul milioanelor, conotaţiile afective şi riscul de manipulare mi se par totuşi secundare: percepţia cifrelor e simplă şi spontană.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
