Domnule Văcăroiu, şi iată-i spunînd...
...sau mai bine să o iau încet - că doar nu dau turcii (iar şansele - după cum vă voi sugera aici - de a mai da vreodată devin, din păcate pentru ei, tot mai mici!). Deci: să tragem aer în piept, să aprindem o lumînare parfumată (eu) sau o ţigară (dvs.), să umplem cana (cu ceai pe-a mea, cu ce vreţi pe-a dvs.). Dle Preşedinte al Senatului, trecură fix şase săptămîni de cînd v-am scris ultima dată. Şi ce mai săptămîni! Colegul Năstase, omologul dvs. din cealaltă Cameră, răpus (da' tot mai mişcă, specimenu'!); Ticu Dumitrescu, potenţial omologul dvs. de la CNSAS, aşijderea (da' nici el nu se lasă şi-i arată obrazul lui Boc!); Rapidul, echipa dvs. de suflet, duse Grantu-n epopee ("meciul secolului"! Ba "al mileniului" - zic alţii! Ba "al naţiunii" - ceilalţi!). Pe scurt: avea dreptate cine spunea că istoria se grăbeşte. O zi-două dacă mai treceau fără să vă scriu şi poate vorbeam şi despre dl Iorgovan la timpul trecut: deocamdată e incert, ba că mai e în PSD, ba că nu mai e; ba că e dat afară, ba că pleacă scîrbit! Ei bine, şi iată că în această a 19-a epistolă pe care v-o trimit din UE, în fine, vă pot da o veste bună: ne iau! Ne bagă! Ne scot din mizerie şi incertitudine! Mă grăbesc să vă dau detalii. Povestea are ca decor Sala Madariaga din Parlamentul European din Strasbourg - şi nu sediul din Bruxelles, cum intenţionat vă dezinformau (luaţi măsuri!) unele televiziuni de-ale noastre (atenţie! Ralu Filip, fostul protejat al lui Adrian Năstase, vă trădează şi el!). Revin: i-am văzut cu ochii mei, în cea seară de luni, 3 aprilie curent. Tocmai bătuse, ding-dong, de ora şapte a serii; prin capitala Alsaciei, dincolo de geamuri, vîşş-fîşş, un vînticel mişca nori apoşi. Şedinţa, cu uşile-nchise - drept care corespondenţii români de presă aşteptau pe hol, în faţa sălii. În sală, ceva rumoare - apoi tăcere. Apar personajele. Cum te uitai, pe partea stîngă, la un capăt al mesei (parcă era naşa-mare!), stătea baroneasa Emma Nicholson; la mijloc (naşu-mare, să trăiască!), Elmar Brok, preşedintele Comisiei pentru Politică Externă a P.E.; lîngă el, ca un ginerică, cu ochii-n pămînt privind pe sub ochelarii aburiţi de emoţie (de emoţia noastră, vreau să zic), nimeni altul decît Olli Rehn, Comisarul pentru extindere! Pe lîngă ei alţi vreo trei, nu mai insist. Şi unde nu ziceţi că junele, dar severul Rehn începe să citească un raport preliminar, pe care analiştii îl cotau ca fiind cheia de boltă a raportului decisiv din luna mai viitoare, cel ce va hotărî dacă România şi Bulgaria vor adera la începutul lui 2007 sau (dramă pentru orgoliul balcanic!) un an mai tîrziu. Rehn citeşte în engleză, cu glasul lui sîsîit. Eu însumi cu sufletul la gură, abia apuc să mai privesc în jur: undeva, nu departe, dna Buruiană ascultă, abia mascîndu-şi palpitaţiile; dna Muscă, la fel, cu căştile date pe franceză, notează de zor; lîngă dînsa, Nicu Vlad Popa, încruntat, ascultă pe germană; puţin mai încolo, juna Anastase trăieşte cu intensitate clipa, cine ştie cu ce traducere pe urechi; dincolo de dînsa, fostul ministru Athanasiu îşi muşcă mustaţa, admirîndu-şi în răstimp ceasul; uite-o şi pe Maria Petre... şi pe Adrian Severin... şi pe Szabo, udemeristul... Aţi priceput mesajul? Aţi înţeles ce încărcătură plutea în aer? Da? Atunci las retorica asta dubioasă şi vă spun direct: emoţia să fi ţinut două fraze şi jumătate, pentru că de la a treia încolo a devenit clar că onoratul prezidiu vrea să ne bage. Sincer, eu nu mi-am mai auzit vreodată ţara aşa de lăudată: ba că (citez din memorie) "există succese în lupta anticorupţie, pe baza unor structuri instituţionale ferme şi solide" (!); ba că "anchetele au ajuns la un înalt nivel, şi este pentru prima dată cînd se transmite mesajul că nimeni nu mai e deasupra legii"; ba că "legislaţia română în domeniul copilului e perfect compatibilă cu cea europeană"; ba că "dacă masa critică a reformelor va fi atinsă, vor apărea şi beneficiile". Priveau bulgarii visători la noi (chit că şi ei au ieşit bine, noi parc-am fost mai alintaţi!); priveau euro-deputaţii budapestani şi nu pricepeau story-ul; vreo trei dintre ei, roşii la faţă (de emoţie, şi ei, ca omul!) au încercat să ducă vorba spre Legea minorităţilor, spre Universitatea "Babeş-Bolyai" ş.cl. - dar Rehn le răspunse, scurt: "nu putem cere unor ţări candidate mai mult decît există în domeniu în ţările membre!"; s-au mai străduit verzii Cohn-Bendit şi Horacek (v-am mai scris despre ei) s-o dea pe scepticisme, că hîr, că mîr - şi le răspunse Pierre Moscovici: "nici o ţară n-a fost cu totul pregătită în anul admiterii sale în UE". Şi cam tot aşa au curs două ore şi jumătate. Aproape toţi au spus "da, dar": da, ne primesc în 2007, dar o să ne monitorizeze şi după aderare etc. Adevărul e că aceste două vorbuliţe - da, dar... - sînt adevăratul rezumat al istoriei noastre. Esenţa esenţelor, fraza frazelor, miezul cel mai pur. Ce s-o mai lungim: semn e că, atunci cînd te vor, te spală la faţă din vorbe.