Despre oameni şi cîini
Piaţa vechiului sat înghiţit de Bucureşti, cu crucea ei de piatră din colţul străzii, s-a transformat recent într-un mic parc cu zece bănci şi zece coşuri de gunoi. Plimb cîinele şi dau să trec prin părculeţ. O voce din vecini mă avertizează: Nu-i pentru cîini! Omuâ stă pe un scăunel în faţa porţii. Îl aud bombănind mai departe printre dinţi şi seminţe: Firâaţi ai dracului cu potăile voastre cu tot! De atunci mă pîndeşte de fiecare dată şi se uită cu mînie după mine cînd fac cale întoarsă, ocolind micuţul parc. Nu are ceva anume cu mine, cîinii de rasă, cu proprietar şi îngrijiţi, sînt cei care îl scot din sărite. Pe maidanezii oropsiţi ai sorţii, care se împerechează pe apucate printre băncile părculeţului, îi hrăneşte şi îi apără. Se ascute lupta de clasă!... - mă gîndesc în sinea mea şi îl trag pe Bigy înapoi în curtea noastră cu ziduri înalte. Zilele trecute, în timp ce tatonam străzile părăsite pe moment de maidanezi, dintr-o curte a ţîşnit un Rotweiler şi s-a înfipt direct în blana lui Bigy. Din fericire nu a apucat să-l omoare. Simt însă că eu l-aş fi omorît pe el fără remuşcări. Apoi îmi dau seama că nu are nici o vină, că asta e menirea lui şi că pentru a-şi arăta colţii l-au cumpărat şi îl cresc stăpînii săi. Born to kill - îmi şopteşte, jumate ironic, jumate trist, un vecin. Ce sentiment plăcut de putere trebuie să ai dacă poţi să te plimbi pe stradă cu un killer personal în lesă!... L-am trezit din somn. Sare speriat într-o parte şi începe să latre neconvingător. Eu sar în partea opusă. E mare, dar costeliv şi jigărit. E derutat, nu ştie ce să facă, să mă muşte sau să fugă. Îl privesc drept în ochi: oare cui i-o fi mai frică dintre noi doi? Mă priveşte la rîndul lui şi parcă are o revelaţie: se întoarce cu spatele, se face covrig şi se culcă la loc pe un pat de frunze căzute lîngă bordură. - Nu-i place!... - mă aflu şi eu în vorbă cu o doamnă în vîrstă, în papuci şi halat, care ademeneşte un maidanez cu o bucată de pîine. - Cred şi eu, s-a obişnuit cu carne - îmi explică bătrînica. În fiecare zi îi dau cîte o bucăţică de carne, s-a obişnuit, vine şi stă în faţa porţii, mă păzeşte şi îşi aşteaptă masa. E aşa de blînd şi de bun! Daâ ce să faci, mai sînt şi zile proaste în viaţă - filosofează bătrîna doamnă, cu un zîmbet calm pe buze: azi s-a terminat pensia... Haita de cîini din mijlocul străzii îmi dă fiori. Noroc că sînt cu maşina şi reuşesc să trec nevătămat printre ei. Sînt însă, evident, furioşi, latră şi aleargă după maşină. Îşi apără teritoriul - îmi explică doctorul veterinar la care tocmai mă duceam. Sînt maidanezi? - mă interesez eu. Nu, sînt cîini cu stăpîni, care în fiecare seară îi scot la "plimbare", lăsîndu-i liberi în faţa casei. Cînd le-am spus că e periculos şi pentru cîini, şi pentru oameni, era să mă bată: Îmi spui tu ce să fac cu cîinele meu în casa mea? E de fapt strada noastră, nu casa lui - mă gîndesc eu, revoltat. Proprietaruâ român nu-i însă proprietar destul, dacă nu iese la portiţă să strige că "iel e proprietaruâ"! Şi dacă poate să-şi trimită doar cîinele, mare şi fioros, la portiţă, cu atît mai bine: surplus de imagine cu economie de timp. Mai schimb două vorbe cu veterinarul, cumpăr ce am de cumpărat şi ies înapoi în stradă. De alături tocmai iese o tipă la vreo 14-15 ani, mişcînd din fund în acelaşi ritm cu dogul danez care o însoţeşte. Se opreşte în mijlocul străzii să schimbe o vorbă cu nişte prieteni. Dogul se aşază lîngă ea, tot în mijlocul străzii. Cu toţii se uită la mine să vadă pe unde o să trec cu maşina. O intervenţie pe un forum: "Văd că au interzis circulaţia oamenilor şi a maşinilor prin centru, ca să nu-i deranjeze pe francofoni. S-au gîndit însă, oare, să interzică şi circulaţia cîinilor vagabonzi? Sînt curios ce s-ar spune despre noi în lume dacă preşedintele Chirac (sau cineva din suita lui, mă rog...) ar pleca muşcat de un maidanez român? Un cîine maidanez, vreau să spun, că Ťmaidanezi» sîntem cu toţii, noi, românii, aşteptînd să fim adoptaţi de Europa. Sau castraţi..." Maidanezii şi identitatea naţională, o temă despre care un coleg bulgar a scris o cărticică. În Bulgaria, despre maidanezii lor. - Ăştia nu muşcă, vă spun eu! Dacă ştii să le vorbeşti, nu muşcă... Ascultaţi ce vă spun eu, 99% dintre cei care au fost muşcaţi de cîini, au fost muşcaţi de cîini cu stăpîni, namile de astea care mănîncă doar boabe, cred şi eu că se reped la picioarele oamenilor cînd scapă pe stradă! Cîinii vagabonzi, săracii, sînt cumsecade, vă spun eu! Nu toţi, e adevărat, dar majoritatea. Avem şi noi un maidanez care trăieşte la intrarea în bloc, e aşa de blînd, are un aer aşa de melancolic!... Nu a muşcat niciodată pe nimeni, are casa lui - i-au pus nişte vecine de la parter un coş în care doarme. Cîinele e şi după sufletuâ omului... - Daâ pe mine tocmai a vrut să mă muşte! - îi arăt eu o gaură zdravănă în cracul pantalonului. - Păi, dacă nu sînteţi din bloc... - îmi explică omul, regretînd parcă faptul că sînt străin de loc. Una dintre cele mai frumoase analize a unuia dintre cei mai faimoşi antropologi se referă la luptele de cocoşi din Bali. Nu cocoşii îl interesau însă pe Geertz, bineînţeles, ci balinezii, cultura acestora, visele şi spaimele lor, toate exprimate sui generis în luptele pe viaţă şi pe moarte din arenele pentru cocoşi. Şi societatea română ar putea fi citită în povestea cîinilor săi...