Dilema lui Solu
Dacă venim nepângăriţi pe lume, ce anume ne-ar face să privim maturizarea ca pe o insurmontabilă cură de nămoluri fetide, vindecătoare de orice iluzie a putinţei de a ne conserva puritatea? Când dat-ul este o cale făcută doar din răscruci, în devenirea noastră suntem, clipă de clipă, rezultatul opţiunilor din momentele anterioare, încât aproape nu mai contează alegerea direcţiei, cât/ci perspectivele determinate de ipostazele şi, în consecinţă, conduitele pe care ni le asumăm şi în virtutea cărora acţionăm. Să fie macularea condiţia sine qua non a acestei mimetice libertăţi?!
„Bea cu înghiţituri mici din paharul cu apă…” – o secveţă dintr-o piesă absurdă?! Bătrânica îşi dorise cafea. Sunt, cele două personaje, într-atât de senile încât uită, unul după ce anume s-a dus, iar celălalt ce şi-a dorit?... În această logică, reflexele ajung să suplinească pierderea memoriei; apa este băută după tipicul sorbitului de cafea („cu înghiţituri mici”)…
Poate să fie însă ceva mai mult de atât, ceva generat de o subtilă şi fin cenzurată analiză a modului de asumare a vârstelor, în această poveste pe care D-l. Vintilă Mihăilescu ne-o prezintă cu un patetism nedisimulat, dar şi cu aerul unei conştiinţe acut interogative, nesigură chiar în faţa implacabilei bătrâneţi, vârsta „de la capătul vieţii”. Timpurile s-au schimbat, putem mai mult decât de „a ne face datoria”, scăpaţi din sforile unei maturităţi fatal coincidente cu una dintre cele mai odioase dictaturi, în care efortul de a rămâne oameni ne dedubla. E firesc, deci, să urăşti o astfel de maturitate, din care, oricât ai cerne, aurul faptelor tale, mai puţin sau mai mult, va păstra urme ale noroiului propriu oricărei duplicităţi. Se vorbeşte aici de drama unei generaţii pentru care schimbarea s-a produs prea târziu, o generaţie care, în majoritatea ei, şi-a făcut datoria, dar nicidecum sub semnul iubirii.
Din această perspectivă, personajele fabulei lui Mihăilescu se sustrag contingentului. Ele vin din atemporal, dintr-o lume în care exerciţiul nativ al iubirii e nu doar un modus vivendi, ci condiţia însăşi de a fi. Coincidenţa gândurilor, a dorinţelor, fac inutilă vorba, iar tandreţea devine expresia topirii eu-rilor într-un sine care, contrar regulilor gramaticale, nu se poate defini verbal decât prin sintagme de genul „eu suntem”, „noi sunt”…
S-a scurs timpul, s-au schimbat vremurile; bătrânica luată din viaţă de D-l. Mihăilescu („A. şi V. şi-au sărbătorit acum câteva zile aniversarea a şaizeci de ani de căsătorie. Mă uit la ei şi realizez că ceea ce văd este, probabil, iubire în stare pură.”) îşi bea paharul de apă, adus cu toată dragostea de cel cu care împarte binele şi răul de peste şaizeci de ani, ca şi cum ar sorbi cafea. Îmi pun din nou problema: vor fi fiind cei doi atât de senili, încât să confunde cafeaua cu apa? Sau… este privilegiul celor „neatinşi de gânduri ascunse şi vise neîmplinite” de a relua, indiferent de conjunctură, peste şi prin veacuri o minune petrecută cândva în Cana Galileii? Momentul servirii în linişte a cafelei, devenit ritualic în viaţa lor, nu poate fi clintit nici de trecerea anilor, şi, posibil, nici de o pensie din care nu-şi pot permite să cumpere un produs pentru ei, ca şi altădată, tot de lux. În lupta cu urâtul lumii, cei doi, „A şi V”, ai D-lui Mihăilescu, au un corespondent. Apăraţi, în acest caz, de propria iubire, cei doi pot să strige, asemenea copilului din La Vita e bella, al lui Roberto Begnini: „abbiamo vinto!”.

Eu iubesc maturitatea! Am trecut prin studentie taind apasat casutele zilelor din calendar arzand de nerabdare sa cresc. Am crescut, multumesc lui Dumnezeu, cu aceeasi pasiune cu care am trecut prin copilarie, cu acelasi zambet, doar gandurile sunt altele. Credinta mea este ca destinul omenesc este "de trait" pentru a fi indeplinit.