Nu-mi dau încă seama

în ce măsură este o slăbiciune sau o minimală virtute

(sînt dintre acei pentru care virtuţile sînt sistematic minimale)

dar, strict personal, mă găsesc într-o perioadă în care

nu mai sînt dispus, nici capabil,

să-mi iau pe cap toate problemele omenirii.

Numesc de vreo 20 şi ceva de ani (pot să vă spun şi ziua...) această perioadă: tranziţia de la capul de locuitor – pe care stăteau oţelul, porumbul, rapiţa, uleiul –

la capul personal în care şi pe care nu mai poate sta nici o mulţime („o, voi ce nu puteţi gîndi decît în mulţimi!“ – cum urla fata aceea, aproape disperată, din Hair al lui Forman).

Altă dată, cînd aveam pe cap toate problemele omenirii, ceea ce trăiesc acum, în perioada capului personal, putea suna ca o lepădare de internaţionalismul proletar, dar de cînd mi-am revizuit bombasticismele vitale, mă consider un simplu individualist

care:

nu mai doreşte să împărtăşească soarta întregului popor, ci doar a cuvintelor care, încet-încet, dispar din minte (zilele trecute, m-am speriat că nu mai găsesc adjectivul „dolofan“);

nu mai are nici o opinie despre destrămarea Libiei în triburile ei,

nu mă mai pasionează destinul statului Mali, unde aflu că tuaregii islamişti controlează jumătate din teritoriu, vreun milion de kilometri pătraţi şi saharieni,

nu se mai simte – ca altă dată – responsabil de evoluţia situaţiei planetare, avînd doar fulgurante întrebări, nicicum soluţii,

nu este ministrul afacerilor internaţionale (acum 60 de ani, am fost şi aşa ceva în texte care nu mă indignează pe cît mi-o cer alţii, dar mă amuză pernicios). Îmi pipăi din cînd în cînd craniul şi constat că, fie şi deposedat de cifre, procente, „probleme“ şi mulţimi, e totuşi la locul lui.

Orice prieten de stînga şi de dreapta mă poate face de egoist, orice critic literar mă poate detecta ca whitmanian renegat (odată am vrut să mă declar internaţionalist whitmanian şi-am cam belit-o),
dar, fără să mă jur, nu sînt,

nu sînt – la limită – decît un creion care nu-şi mai poate lua pe guma din capătul lui destinul homenirii şi al României, fiindcă nici lumea – ca să fim precişi –, nu mă are pe capul ei. Fără un asemenea contract – totul fiind contract – nu se mai poate trăi.

Ca atare, azi, 16 aprilie, îmi stau pe cap, conştient că nu sînt impecabil:

cît de grav poate fi un dezacrod politic pentru a înceta să mai fii prieten cu cineva?

are dreptate maximalistul meu prieten Maximilian cînd îmi cere să încetez a-mi aminti fanatismele tinereţii, fiindcă n-am nici de ce şi nici cui să mă încredinţez pe tema asta?

ce se va întîmpla în Irak cu tinerii emoy (din engl. emotion), o versiune de hippie, vopsindu-şi părul în roşu, verde, alb, „morţi“ după rock şi rap, sărutîndu-se pe stradă, pe care şi sunniţii şi şiiţii îi hăituiesc şi, cum îi prind, îi snopesc în bătaie?

să fie adevărat ce susţine un critic moscovit, Dolin, că infantilismul e problema-cheie a societăţii ruse?
citind o cronică a lui Dolin în Courrier International (găsit întîmplător la un chioşc din cartier), îmi apare imediat Lena, Lena Boiangiu, cea care m-a convertit la această revistă, pe care o cumpăra de la Athenée Palace, unde s-a desfiinţat chioşcul de reviste străine, şi ce-o să mai fac fără Obs, fără Le Monde, interzicîndu-mi să mă gîndesc ce facem la Dilema veche fără Lena?

cum să-i numesc pe cei 87.000 şi ceilalţi 75.000 de spectatori care sîmbătă şi duminică au ocupat stadionul Wembley, pentru a asista la semifinalele Cupei Angliei? Contestatari? A ce? Protestatari? La ce? Diversionişti? Cum la ce? La mersul inexorabil al lumii!

şi cum va arăta lumea, fie şi cîteva zile, ore, minute, dacă s-ar descoperi deodată amorul epistolar, bine secretizat, dintre Hillary Clinton şi Serghei Lavrov, doi oameni care au pe cap soarta lumii, nu ca mine?

„O, voi, ce nu puteţi gîndi decît în mulţimi!“