Anularea unei curse low-cost de Paști a lăsat o mulțime de călători români blocați pe un aeroport din Roma. Li s-au oferit bilete pentru două zile mai tîrziu. Mi-am adus aminte că am pățit ceva similar la puțin timp după apariția primelor curse low-cost. Pe atunci exista o companie care se numea Myair, italienească, destul de renumită pentru neseriozitate (între timp a și dat faliment). Luaserăm bilet dus-întors pentru Paris. La dus totul a fost OK. Zece zile mai tîrziu, la întoarcere însă, ajunși pe Aeroportul Paris-Roissy ­Charles de Gaulle, am constatat că zborul era anulat. Următorul era abia peste trei zile. Am întrebat în stînga și în dreapta. Nimeni nu știa să ne spună altceva decît că biletele noastre vor fi valabile la cursa de miercuri. Nu exista nici un oficiu Myair în acel aeroport pentru a vorbi cu cineva autorizat. Am consumat tot ce-mi mai rămăsese din bateria mobilului încercînd să vorbesc cu cineva de la companie. În cele din urmă am renunțat. Era duminică seara și nu mai răspundeau decît niște roboți. Cardurile bancare ne erau goale, fiind la sfîrșitul vacanței, iar prin buzunare mai aveam doar cîțiva euro, nu destui cît să ne întoarcem măcar la Paris. Am privit cu groază scaunele de metal din aeroport, imaginîndu-mi cum o fi să stai două zile și trei nopți pe acele scaune, cu un copil de șapte ani.

La un moment dat am observat un domn mai în vîrstă, cu ochelari, care se certa cu funcționarii din aeroport pentru același motiv al anulării zborului către București. Era revoltat. Vorbea românește ca un om plecat de mult timp din țară. Lîngă el era o femeie tînără, româncă get-beget. Ea era cea care trebuia să plece cu acel avion în România, el doar o condusese la aeroport. Femeia susținea și că e însărcinată. Am intrat în vorbă cu cei doi, arătîndu-ne indignarea și în același timp solidaritatea. Bineînțeles, intuisem și o posibilă salvare de la dormitul pe scaunele acelea bej făcute dintr-un fel de plasă metalică. Speram că ne putem împrieteni cu ei. Domnul, amabil, s-a oferit imediat să ne ducă înapoi în Paris cu mașina lui. Înapoi în Paris? OK. Era un pas înainte. Dar ce urma să facem în Paris fără nici un ban? Pe drum, l-am făcut să priceapă situația noastră adevărată. Țin minte că l-am întrebat dacă puteam închiria o cameră de hotel fără să plătim nimic în prima seară. Ne bazam pe faptul că a doua zi puteam primi pe card niște bani din România. Omul a zis că nu știe care sînt procedurile la hotel în asemenea cazuri, dar că pentru o noapte ne putea caza la el acasă. Spre surprinderea noastră, ne-a explicat că nici el nu prea avea bani de mîncare pentru acea seară, dar că dacă doream să punem la un loc mărunțișul nostru cu mărunțișul lui, puteam cumpăra de la un magazin cîte ceva pentru o cină frugală, ca să nu ne culcăm chiar cu burțile goale. Părea un om cu carte, dar se vedea treaba că era cam scăpătat. Am făcut micile cumpărături posibile cu cei cîțiva euro și apoi am mers în micul său apartament, închiriat undeva într-un bloc dintr-o suburbie a Parisului. Ne-a spus că nu avea un pat pentru noi, doar o canapea pentru mamă și copil, iar eu mi-aș fi putut face culcușul pe jos, într-un sac de dormit. M-am gîndit că tot era mai bine decît pe scaunele din aeroport. N-am putut totuși să nu mă întreb ce hram purta acel salvator al nostru. Și mai curioasă mi s-a părut treaba cînd ne-a spus că fusese decorat de președintele Iliescu. Am devenit atent la tot și la toate. Încet-încet, discutînd cu el, am aflat că nu era un român emigrat, așa cum crezusem, ci un francez îndrăgostit de țara noastră, care făcuse o serie de lucruri culturale pentru România, motiv pentru care și fusese decorat (n-am să-i spun numele).

În apartamentul lui, pe o masă specială, gazda noastră avea adevărate armate de soldăței de plumb, aranjate în ordine de bătaie. Una era sigur cea a lui Napoleon. Celelalte… nu mai știu exact. Fiul meu a fost vrăjit de minuțiozitatea cu care erau redate acele armate, cu sute sau chiar mii de soldați de toate felurile. Coborînd însă cu privirea pe podea, am văzut niște vălătuci de praf care se mișcau în voia curenților de aer. Părea că nu mai dăduse nimeni pe acolo cu vreun aspirator de luni bune de zile, dacă nu chiar de ani. Un contrast fascinant între ordinea și disciplina de pe masa cu soldăței și mizeria de la numai un metru mai jos.

La masă, francezul nostru ne-a povestit că locuise într-un apartament foarte luxos, aproape de ­Place de L’Étoile, lîngă Arcul de Triumf. Un divorț îl lăsase fără bani și fără casă. Am dedus că din cauza tinerei femei cu care era. Aș spune că, deși nativă, româneasca ei era mai slabă decît a lui. Am trecut povestea la capitolul ce poate păți un bărbat de peste 60 de ani.

În fine, am terminat de mîncat și de vorbit, și ne-am culcat. Mi-am întins sacul de dormit printre zburdalnicii vălătuci de praf și am încercat să nu-i respir. Pînă să adorm, am tot comparat în gînd varianta scaunelor de metal din aeroport cu cea a dormitului printre vălătuci. Dar bineînțeles că am apreciat în primul rînd bunele intenții ale celui care-mi oferise această alternativă. Un tip care se dovedea pe cît de inteligent, generos și atent la unele aspecte ale vieții, pe atît de neglijent, dacă nu de-a dreptul indiferent în alte privințe. Un soi tipic de intelectual cu capul în nori.

Foto: flickr