Cum "m-am vindecat”
Stimată redacţie, Am urmat "calea lentă", recomandată de dvs. şi cred că am reuşit: azi nu am făcut nimic! Chiar aşa, afară se întunecă deja, iar eu, trecînd în revistă ziua care se încheie, am sentimentul foarte clar şi plăcut că toată ziua de azi nu am făcut chiar nimic. Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a dat, o vreme, şi un anumit sentiment de vinovăţie... Dar iată cum s-au petrecut lucrurile: sînt în vacanţă, undeva la ţară. Îmi luasem din Bucureşti (aici nu e nici un fel de presă) numărul din Dilema veche despre "Calea lentă" pe care mi-l recomandase un bun prieten în care am toată încrederea. Aşa că azi-dimineaţă, cînd m-am sculat (tîrziu...), mi-am făcut cafeaua, m-am aşezat tacticos în şezlong şi am început să citesc. Am citit (aproape) din scoarţă în scoarţă, dar, ca să fiu sincer, mi-au plăcut mai ales articolele tematice, cele despre cum să trăieşti lent. Şi cu cît citeam mai mult, cu atît mă înfundam mai tare în şezlong, hotărît să nu mă las dus la nici o treabă. Trecuse astfel de miezul zilei cînd am împăturit revista, hotărît să mă apuc, în sfîrşit, de lucru. Soţia mea trebăluia de mult prin gospodarie iar eu, iată, zăceam fără să fac nimic! Mă încerca deja un sentiment incomod că am cam pierdut timpul, că se duce ziua şi nu am făcut nimic... Dar dacă e să fie downshifting, cum am înţeles de la domnul Bogdan Iancu, păi atunci să fie downshifting pînă la capăt! " mi-am zis eu în secunda următoare. Aşa că am plecat să mă plimb prin pădure. Am mers ce am mers pe un drum forestier care porneşte din susul satului şi, la un moment dat, m-am hotărît să intru în pădure, să mă uit după ciuperci. Dar n-am găsit nici una! Aşadar, nu am făcut nici asta, nu m-am întors nici măcar cu nişte ciuperci acasă, nimic... Pe drum m-am întîlnit cu nişte turişti, veniţi şi ei la rude, probabil. M-am uitat să văd ce fac. Făceau un grătar. Şi iar am avut o uşoară strîngere de inimă " dar mi-a trecut repede şi mi-am continuat, agale, plimbarea. M-am întors mulţumit de mine acasă, unde soţia mă aştepta cu masa. Mi-am pus o bere şi am mîncat pe îndelete. Excelent, a fost o masă excelentă! Apoi am stat de poveşti cu soţia şi cu un vecin, care venise să ceară împrumut un topor. Către trei, după ce a plecat vecinul, fără să-mi schimb ritmul cu care începusem să mă obişnuiesc, mi-am zis să ard nişte uscături care se adunaseră prin ogradă, aşa, încet, de plăcere " "lent", vorba dvs. Dar a început ploaia, aşa că a trebuit să renunţ. Şi m-am hotărît să fac un downshifting în pat: ce poate fi mai plăcut decît un somn de după-masă, pe ploaie? Şi am dormit, Doamne cît am dormit! Cred că nu am mai dormit aşa din copilărie... Cînd m-am sculat, eram "vindecat". Începuse să-mi placă "lentoarea" asta, îmi trecuse şi sentimentul de vinovăţie că nu am făcut nimic toată ziua. Aşa că, după ce am mai băut o bere în şezlong, m-am grăbit să vă spun şi dvs. cele petrecute, să împărtăşesc cuiva experienţa asta deosebită a mea, ca să nu treacă ziua chiar degeaba. M-am dus la barul din centru, unde au Internet, şi m-am apucat să vă fac scrisoarea asta. Cum nu prea sînt priceput în ale scrisului, mi-a luat toată seara, am scris şi rescris de mai multe ori. M-au trecut şi năduşelile, ca să fiu sincer. Nu este o "operă de artă", bineînţeles, dar am scris-o din tot sufletul şi sper să mă înţelegeţi " să mă înţelegeţi tot cu unitatea de măsură c.l. (calea lentă, adică) despre care vorbeşte în revista dvs. dna Luiza Vasiliu. Înainte de a încheia, mai am o ultimă întrebare: credeţi că sînt pe "calea" cea bună? Al dvs. cititor, Vintilă Mihăilescu