Cum am devenit specialist
Dumneavoastră, ca specialist, ce ne puteţi spune despre...? Nu mă întrebaţi: "specialist în ce?", căci nu aş putea să vă (mai) răspund. Iar cînd răspund totuşi că nu sînt deloc specialist în problema despre care sînt întrebat, mi se spune că nu contează sau că "nu se poate, dumneavoastră ştiţi...". Ce-oi fi ştiind, nici eu nu ştiu! Dar pentru că mama m-a învăţat să fiu politicos, mă jenez să refuz şi spun şi eu ce ştiu... Şi uite aşa, de cîţiva ani de zile, îmi dau public cu părerea despre ouă încondeiate şi urbanism, despre produse tradiţionale şi soarta României, despre lipsa WC-urilor publice şi excesul de maşini din Bucureşti, despre sondaje referitoare la tinerii din Europa şi despre utilizatorii de Canon din România, despre vînătorile lui Ţiriac şi despre bloguri, şi cîte şi mai cîte (dar nu despre politică!). Se poate şi mai rău, desigur. Un prieten, profesor de psihiatrie, îmi povestea zilele trecute, de pildă, că a trebuit să dea un interviu despre "de ce poartă Băsescu cămăşi în carouri (sau în dungi, nu mai ştiu)?". Dumneavoastră, ca specialist... "Specialist în ce, Doamne iartă-mă!?" " s-a crucit prietenul meu. Nu a fost totdeauna aşa. Era o vreme cînd chiar eram specialist, adică pur şi simplu un profesionist într-un anumit domeniu, ştiind binişor cîteva lucruri, puţine, dar suficient de clare. E adevărat că pe atunci, în afară de cîţiva studenţi şi colegi, nimeni nu ştia acest lucru " şi oricum nimeni nu era interesat de acest fapt. Exceptînd un cerc academic restrîns, nimeni nu mă întreba ceea ce ştiam. Din momentul în care am devenit directorul MŢR, iar acesta a început să aibă o vizibilitate poate chiar excesivă, am devenit tot mai mult o "persoană publică", de rangul doi spre trei, dar totuşi o persoană publică. Şi ca persoană publică am devenit, public, şi "specialist", iar gestionarii acestui spaţiu public mă întreabă tot mai mult ce părere am eu, ca specialist, despre probleme de interes public tot mai depărtate de specialitatea mea. Veţi spune că asta e strict treaba mea şi că toate cele de mai sus cam miros a ipocrizie. Nu, vă asigur că nu este ipocrizie; dar este adevărat că este, într-o anumită măsură, treaba mea personală, ca şi a oricărei alte "persoane publice" aflate în această postură. Dar este doar într-o anumită măsură, căci aici este vorba despre o boală de sistem, nu (doar) de veleităţile sau reticenţele unora sau altora. Este vorba despre faptul că în societatea noastră regula jocului public s-a inversat: nu specialiştii care au de spus ceva de interes public devin persoane publice, ci persoanele publice sînt promovate ca specialişti care ştiu totul despre problemele considerate de interes public. Nu specialistul în antropologie a fost solicitat să se exprime în spaţiul public cînd şi cît e cazul, ci directorul a devenit specialist în de toate, chemat să se exprime public, indiferent dacă e cazul sau nu. Pentru a mă face mai bine înţeles, daţi-mi voie să recurg la o întîmplare pe care o povestesc ori de cîte ori am ocazia. S-a petrecut în urmă cu cîţiva ani şi se referă la o discuţie purtată cu un producător de la BBC. Ca tot românul, am început să mă vait de comercializarea şi tabloidizarea presei noastre, atît de depărtată de standardele "adevăratei" mass-media (aveam în vedere, evident, BBC-ul). A zîmbit şi a spus că sîntem de-abia la început şi că mai vorbim peste cîţiva ani. Peste foarte puţini ani am înţeles la ce se referea... Dar nu asta e diferenţa între canalele voastre de televiziune şi BBC " a ţinut el să precizeze. Alta e deosebirea. Pentru ceea ce voi numiţi mai tot timpul talk-show, pentru toate aceste emisiuni de informare şi dezbatere, noi avem liste cu zeci sau sute " după caz " de experţi disponibili pentru fiecare domeniu important şi, în funcţie de tema în discuţie, facem apel la unii sau la alţii. Televiziunile voastre au practic o singură listă cu persoanele publice cele mai vocale şi care, în principiu, fac cel mai bun rating, indiferent de domeniul lor de competenţă. Comercializarea de care te plîngi este absolut firească sau, în orice caz, inevitabilă. Problema e că ar trebui să meargă mînă în mînă şi cu profesionalizarea " şi aici, mai aveţi de învăţat!... Se pare însă că nu am învăţat nimic, ratingul fiind în continuare " ba chiar din ce în ce mai mult " singura măsură a competenţei. Specialistul care nu-i expert public nu-i specialist destul, iar expertul public care nu-i specialist în toate nu-i expert destul. Aceasta permite şi jurnaliştilor să nu fie nici ei prea specializaţi (căci nu mai e cazul...) şi să pună întrebări după ureche. Iar publicul, căruia i se adresează şi unii, şi alţii, şi-a modelat şi el aşteptările după această reţetă. Şi astfel se închide cercul şi toată lumea e mulţumită, primind ceea ce se aşteaptă. Mai mult decît atît însă: personajul "expertului public" a devenit de acum un ideal social de urmat, un model clar de reuşită. Şi, ca atare, greu de evitat. Studenţii visează deja de pe băncile facultăţilor să devină astfel de "experţi", nu "simpli" profesionişti, specialişti ai lucrului bine făcut într-un domeniu sau altul. Iar publicul zapează agasat imediat ce aude o frază cu mai mult de subiect, predicat şi interjecţie. De fapt, profesionalismul este perceput tot mai mult ca un simplu ifos de intelectual frustrat. Cîteodată mă mai încearcă şi pe mine un astfel de "ifos", dar cînd cred că am reuşit, îmi dau seama că vorbeam de unul singur...