Cronica morţii
Moartea este o "prezenţă" cotidiană pe uliţele mahalalelor bucureştene, prilej de jale pentru apropiaţi, indiferenţă pentru trecători, bucurie pentru săraci şi cerşetori. Se moare de "inimă rea", de "răceală", de "damla", "de dureri de cap", de "ohtică", de "periplevmonie", de "holeră", de "junghi", de "boală veche", de "tetanos", de "boala trînjilor" (hemoroizi), "din facere", de "lepădătură", de "stenos" (astm) etc. Se moare în miez de noapte sau în zori de zi, "la patru ceasuri din noapte, marţi spre miercuri", "în săptămîna brînzii", "seara pă la un ceas din noapte", "în zioa Sf. Vineri", "la trei zile după Sf. Paşti", "luni, la zece ceasuri din zi", "cînd bea ciubuc", "la slujbă", "pe pat" sau "în mijlocul uliţii" etc. Însemnările serdarului Grigore Andronescu din mahalaua Protopopului pot fi citite ca un fel de cronică a morţii în care relaţiile de sociabilitate se descifrează în funcţie de "timpul" acordat decedatului. Serdarul desenează astfel o reţea ce depăşeşte cu mult graniţele mahalalei sau ale rudeniei, structurîndu-se în jurul raporturilor "afective" întreţinute cu cei din jur. Astfel, moartea unui protector devine mai importantă decît moartea unei rude apropiate, decesul unui prieten drag îi reţine mai mult atenţia decît cea a unui mahalagiu, fie el chiar şi vecin. Acum la capăt de drum, serdarul se apleacă asupra unor analize pe care altminteri nu le-ar fi făcut: "1824, sept
