Cînd educația e doar o marfă, ea devine aproape la fel cu un aspirator, o cutie cu bomboane, o pereche de pantofi, o cină, o jucărie teleghidată, un pachet de unt, un elastic pentru prins părul, un apartament sau o mașină. E ca orice lucru pe care îl cumperi. Da, poți să i verifici nivelul de calitate și să pretinzi chestii, dacă scoți bani din buzunar. Dar, cînd e vorba de educație, dacă o transformi doar într-o marfă, îi stingi aproape toată lumina de dincolo de cuvinte.

Sigur că, de cînd există ideea de universitate – ideea de școală care te scoate din mulțime și te face să vezi lumea cu alți ochi –, tot de atunci s-a instalat, undeva, dedesubt, și ideea de preț. Ca să te urci la o înălțime de la care lumea se vede foarte diferit de felul în care e percepută atunci cînd o privești de la firul ierbii, trebuie să plătești cumva. Iar plata nu se realizează în mod obligatoriu printr-o monedă. La urma urmei, ființa umană face troc sau comerț mai complicat dintr-o formă de instinct. Un instinct mai evoluat, dar care își găsește sălașul de unde a plecat tot într-o nevoie presantă. Aceea de a supraviețui. Iar ca să supraviețuiești, trebuie să înveți să faci asta din ce în ce mai eficient. Și atunci descoperi că o idee poate avea aceeași valoare concretă pe care o are orice obiect. O idee se poate cumpăra. O competență se poate cumpăra. O performanță se poate cumpăra. Orice se poate cumpăra și se poate vinde. Deși unii huiduim și fluierăm insistent la auzul unor asemenea cuvinte, alții spun că în mecanismul ăsta implacabil încape chiar și iubirea. Dar aici ar începe o altă discuție. Altminteri, și ea, la fel de veche, de cînd lumea.

Ca orice marfă, educația poate mulțumi pe oricine, în funcție de puterea de cumpărare. Ești sărac? Poți să te duci, dacă ai noroc de susținere din partea părinților și ai cum să străbați eventualele distanțe mari, la o școală publică. Mulți trebuie să fie foarte băftoși ca să îndeplinească ambele condiții. Ei sînt lumea reală pe care, de multe ori, din bulele în care trăim, nici măcar n-o vedem. Se poate să n-o vedem nici cînd ea există lîngă noi, în oraș, la doi pași distanță de bula fiecăruia. Poți să ajungi la școli bunicele, la unele foarte bune, apoi la facultate, exclusiv în sistemul public. Pe măsură ce urci, pe atît devine totul mai complicat și mai scump. Deși, teoretic, învățămîntul public e gratuit. Dar o poți lua și pe altă cale. Cea a educației plătite din greu încă de la grădiniță. Iar aici marfa e ca orice marfă. De la cea destinată unui consum mai larg pînă la cea de clasă medie, și pînă la zonele fine, premium, de lux. Mai complicat e cu educația universitară, cîtă vreme – aici, la noi – nu există încă o universitate care să le concureze serios pe cele publice. Dar nici măcar asta nu e buba problemei. Nu e o catastrofă faptul în sine că educația e o marfă. La fel e și la alții. Și, de bine, de rău, cu crize și opinteli, șchiopătări și gîfîieli, treaba merge mai departe. Dar opintelile astea se discută. Modelul analizei critice a societății în care trăiești încă se exersează. E loc de așa ceva. Universitatea e, prin excelență, un spațiu al gîndirii și al manifestării spiritului critic. Numai că și acolo, în spațiile ideale, marfa cîștigă enorm de mult teren în defavoarea fascinației.

Fiind puși în situația de a arde etape istorice repede, mai ales după căderea comunismului, ne-a fost foarte greu să alegem cu răbdare ce era bun și ce era rău în lumea în care am trăit vreme de jumătate de secol. Pe de altă parte, lupta între o formă de rezistență prin educație, cultură, și un aparat represiv al unui regim totalitar extrem de bine înrădăcinat lasă în urmă un teren de bătălie atît de cețos, încît devine deseori foarte greu să deosebești victimele de călăi. Iar călăii au făcut tot ce le-a stat în putință să fie ceața cît mai deasă. Școala lor, școala vieții, mereu ne rîde-n nas. Iar cînd dorința de a ține pasul cu colegii de continent, aceia pe care îi admirăm, este atît de mare și de presantă, în goana acestui proces mai pierdem piese. Și ne obișnuim, pe parcurs, cu situația de a nu reuși să recompunem mecanismul pe care l-am visat, ba pentru că am pierdut cîte ceva în timpul goanei, ba pentru că nu avem piesele noi care se cer acum pe piață.

Ideea de educație devine din ce în ce mai mult o marfă. Iar valoarea ei de întrebuințare pentru supraviețuire e din ce în ce mai vizibilă. E o schimbare profundă de data asta. Educația își pierde aura descoperirii, a explorării. Devenirea ființei nu mai e interesantă. E un moft, cîtă vreme supraviețuirea se impune ca presiune ultimă. Cercetarea nu mai e o expediție în necunoscut, ci o competiție contra-cronometru. Și, nu în ultimul rînd, un spectacol. Nu e de vină nimeni pentru treaba asta. E direcția în care mergem cu toții. O direcție în care zgomotul spectacolului e atît de mare încît nu prea mai e nici o șansă să auzim vocile care strigă că mai e nevoie și de un pic de pauză. E un drum pe care am plecat plini de entuziasm, pentru că avem senzația că mergem spre o destinație care ni se adresează tuturor, ne va aștepta pe toți cu brațele deschise.

Dar și aici, în momente critice care au aparența și dulceața marilor succese, tot mai e loc de întors. Mereu e loc de întors. Universitatea e, vrem, nu vrem, și un SRL. Important e să nu fie doar asta. Educația să nu fie doar o marfă. Altminteri, peisajul le va aparține unor negustori care vînd marfă unor clienți din ce în ce mai conștienți de drepturile consumatorului, dar mai lipsiți de cunoașterea șanselor lui. A marilor lui șanse. Educația, doar ca marfă, devine un stres cumplit. În absența încurajării vocației, în lipsa fascinației apartenenței la o expediție colectivă de explorare a frontierelor, educația e doar o alergare epuizantă. La capătul ei e un podium. Dar dincolo de podium nu mai e nimic. Nici tribune, nici public. Nimic.