Ceva frumos
" Deci vreţi ceva frumos, aşa…, se agită vătaful căluşarilor şi îşi cheamă la ordine colegii. " Nu, nu, vrem să vedem ce faceţi voi de obicei, cînd sînteţi doar între voi!, încearcă etnologii din capitală să-l domolească pe ţăran. " Ei, că doar nu aţi venit degeaba de la Bucureşti!, se revoltă ţăranul. O să vedeţi, o să vă placă!, şi îi dă zor mai departe să se îmbrace şi să se aşeze în formaţie ca pentru televizor. " Nu trebuie să vă deranjaţi, faceţi ca şi cum noi nu am fi aici, mai încearcă etnologii să-şi pledeze cauza. " Nu se poate, noi ştim să primim oamenii!, curmă autoritar vătaful, discuţia. " Aţi văzut ce troiţă frumoasă a făcut domnu’ N.? Cu bronz, cu marmură, nu s-a zgîrcit, ceva modern, aşa, frumos…, îmi arată entuziasmată o ţărancă, ansamblul în inox, marmură şi bronz, cu pietriş alb pe jos şi banchete de piatră ce joacă rol de troiţă. E mîndria comunei… " Am vrut să facem şi noi ceva frumos, ca la oraş, să nu se zică… Trebuie să fim şi noi în rînd cu lumea!, îmi prezintă, cu falsă modestie, o fostă gazdă dintr-un sat noua clădire pe care tocmai o terminase. Ceva frumos… Mă intrigă de ceva vreme această motivaţie "estetică" ce apare cît se poate de "autentic" în gura ţăranilor iubitori de un nou care îi face să strîmbe din nas pe toţi orăşenii iubitori de "tradiţii". Recurenţa şi mîndria cu care este invocat frumosul în cele mai diverse ipostaze ale vieţii rurale actuale te-ar face să crezi că sîntem un popor care se conduce eminamente după criterii estetice. Dar ce sens are, de fapt, acest "frumos" pentru cei în cauză? Răsfoiesc două studii recente de etnologie ale Danielei Moisa, respectiv Ana Maria Iuga, care îmi aduc sugestii suplimentare în acest sens. Primul se referă la faimoasele case făloase din Certeze. M-am întrebat de mult de unde li se trage oşenilor această patimă constructivă care i-a făcut faimoşi în toată ţara? Şi, în general, de ce se încăpăţînează aceşti oameni să ridice case tot mai mari, cu mai multe camere decît are vecinul sau decît au avut înainte? Răspunsul lor vine firesc: "tot omu’ vrea să aibă cea mai mare, cea mai frumoasă, cea mai modernă casă" sau "dacă văd o casă frumoasă undeva, muncesc mult ca să aibă una la fel. Vor să fie moderni!". Iar cele cîteva case "tradiţionale" care s-au păstrat încă (pentru cîtă vreme?) la marginea satului sînt de rîsul lumii: strică imaginea certezenilor! Mirajul nedigerat al Occidentului unde au plecat, imediat după 1989, la lucru? Nu e chiar aşa de simplu: certezenii au început furia construcţiilor încă de prin anii 1970, cînd au început defrişările în zonă iar bărbaţii, plecaţi pe atunci să lucreze la pădure, se întorceau acasă cu mai mulţi bani decît aveau nevoie, mult mai mulţi decît majoritatea altor "oameni ai muncii". În plus, Ceauşescu tocmai decretase că la sate nu se mai pot face construcţii cu mai puţin de un etaj, aşa că noile case ale oşenilor au fost puse rapid pe seama victoriilor socialismului. Şi alţii, în locul oşenilor, ar fi procedat probabil la fel… Cel de-al doilea studiu, mai "clasic", îmi aşază însă impresiile. Se referă la "casa mare" din Maramureş, aşa cum arată ea în prezent. Şi arată oarecum altfel şi oarecum diferit. Doar oarecum însă, căci funcţia ei pare să se păstreze: "camera bună" sau "frumoasă" sau "camera cu rudă" " fala oricărei neveste " este în continuare "camera de parade", cum i se mai spunea şi înainte, spaţiul în care "privatul este expus public" spre luare la cunoştinţă şi recunoaştere. Doar că, tocmai pentru a-şi păstra această funcţie "tradiţională", ea trebuie să arate puţin altfel, mai "modern". Pe de altă parte, o casă de nemeş din zonă a fost totdeauna " şi se cădea să fie " mai mare şi mai frumoasă decît una de ţăran obişnuit. Mă întreb dacă în toate aceste cazuri frumosul este doar un atribut dintr-o listă, care cumulează "modern", "ca la oraş", "occidental", "în rînd cu lumea", dar şi "de parade" etc., sau le înglobează, le rezumă, într-un fel, pe toate? S-ar părea că există o poetică socială ţărănească, diferită de estetica noastră dezîncarnată, în care "frumosul" chiar este o normă de convieţuire. Dar ce fel de normă? Pornind de la "camera frumoasă" sau "bună", pe care o găsim (cînd o mai găsim…) în toate satele României, pe care am regăsit-o chiar şi în unele blocuri din capitală pînă nu de mult timp, s-ar părea că frumosul ţărănesc ţine de spaţiul expunerii, o ex-punere de sine în faţa unui public şi o recunoaştere, prin acest public, a statutului acestui sine, o confirmare a demnităţii şi mîndriei de sine. (Degeaba eşti bun gospodar dacă nu se vede, dacă nu ai şi tu o casă ca lumea!… " îmi explica, altă dată, alt ţăran.) Acest frumos ca ex-punere de sine este şi un extra-ordinar, ţine de camera "bună" " diferită ca statut de spaţiile comune, ordinare, de locuit " de acel spaţiu în care se petrec evenimentele extra-ordinare ale vieţii, marile "treceri", de la naştere la moarte, care ritmează şi împlinesc destinul uman. " Soacra mea a locuit cu noi… Trăia în bucătărie şi, cînd a dat să moară, zicea‚ or să mă pună în casă, acolo unde-i ruda, unde e cel mai frumos!…, i-a povestit Anei Iuga o ţărancă din Maramureş. Frumosul apare astfel ca înfăţişare a rostului, ca faţa vizibilă " şi care trebuie să fie văzută " a acestuia. Astfel conceput, el chiar devine o normă de convieţuire pentru oricine vrea să rămînă "în rînd cu lumea" şi să-şi împlinească rostul în această lume. Şi cine nu vrea? Există astfel o surprinzătoare continuitate acolo unde cu toţii vedem, de cele mai multe ori, o derutantă " şi chiar alarmantă " ruptură. De la "camera bună" a bunului ţăran tradiţional la casele făloase apărute în ultima vreme la ţară, diferenţa nu mai este, din acest punct de vedere, una de esenţă: şi unii, şi alţii doresc în mod "autentic" să-şi înfăţişeze rostul, să-şi expună împlinirea lor pentru a se putea plasa cu demnitate în rînd cu lumea. Doar că "lumea" s-a schimbat… "În rînd cu lumea" însemna în rînd cu lumea satului, cu cei din jur, care nu puteau fi deci atît de diferiţi între ei. Şi nici nu puteai să "ieşi din rînd"! Acum, "lumea" s-a lărgit şi fiecare îşi caută propriile repere pentru a fi în rînd cu acea lume la care se raportează electiv şi faţă de care îşi măsoară împlinirea rostului. "Modern" înseamnă astfel, pur şi simplu, noul "în rînd cu lumea". Frumosul nu şi-a pierdut deci sensul său normativ mai vechi, ci doar s-a diversificat şi el, devenind o problemă de exigenţă privată într-un ocean de tentaţii publice. Şi astfel o problemă personală de gust şi afinităţi elective…