Cei pe-ai căror umeri cresc dictaturile
Prin â999 sau 2000 - june ins din societatea civilă, cum mă aflam - iată-mă în biroul unui ministru al timpului. Stăteam, vorbeam, sorbeam cafele. Deodată, sună telefonul. Ministrul, galanton, dă telefonul pe şpicher şi vorbeşte. Vreme de trei-patru minute, cît a durat convorbirea, trei sferturi din fermele mele convingeri despre România postcomunistă s-au făcut ţăndări. Pentru că la celălalt capăt al firului se afla un distins intelectual al vremilor noastre (cînd îmi voi scrie memoriile rosti-voi oare mai lesne numele lui?) care, în aurite acolade, dorea să-i aducă aminte ministrului... că-l rugase... ca la rîndul lui ministrul să roage... pe un alt ministru... pentru un împrumut peste rînd la o bancă, o sumă în dolari nu măricică, ci chiar mare. Nu rugămintea era problema - ci tonul celui care-o făcea. Vocea altfel dîrză a pretendentului era acum moale şi plină de ecouri, ca burduful cimpoiului, la ultimele note. De fapt, nu cerea - ci emitea o implorare cînd stinsă, cînd palid reanimată, aidoma unui însetat prins de nisipuri în mijlocul deşertului, departe nu numai de ape, ci şi de orice posibile maluri, şi care deodată, în faţa beduinului salvator, se teme să ridice glasul, ca nu cumva să spargă vedenia. Ferice de cel ce nu ştie sau nu află - cam asta e morala. Dacă la ora aia, în ziua aia, eram în altă parte şi nu în biroul ministerial, măcar o parte a frumoaselor mele iluzii despre oameni ar fi rămas intactă. Pentru cei din tagma mea, acel intelectual era o garanţie de intransigenţă; iar eu doar ce-l auzisem scîncind şi gudurîndu-se pentru un favor. Acest gen de episoade-ţi sleiesc solidarităţile, te fac suspicios şi relativist (chiar şi unde nu-i cazul) şi, mai grav, îţi certifică predilecţia unor români (altfel, cu pretenţii) spre reverenţe, linguşeli şi pomeni (materiale sau simbolice). Un alt exemplu: dna Columbeanu, vedeta reality show-ului omonim, a născut. E, desigur, ceva ce li se întîmplă multor femei. Dar unor puţine femei li se întîmplă şi eflorescenţa de salamalecumuri şi temenele pe care echipajul medical al clinicii respective a furnizat-o pacientei, soţului ei şi noului lor produs. Mai cu seamă doctorul respectiv, aflu, era agitat şi încins la culme, excesiv de vorbăreţ şi excesiv de îndoit de şira spinării - de parcă nu i se ceruseră favoruri (aşa cum li se mai întîmplă, medicilor), ci tocmai i se promiseseră. Un naiv ar fi în stare să întrebe: Domâ doctor, aşa sînteţi cu orice femeie care vă trece prin saloane? Aşa, plin de zîmbete, o încurajaţi? Aşa, plin de solicitudine, daţi detalii rudelor de pe hol la fiecare cinci minute? La fel, cu acelaşi alai, o conduceţi la plecare, îi sărutaţi mînuşiţele şi-i dezmierdaţi soţul? Sau e doar o pură, nealterată, evidentă şi totuşi nerecunoscută chestie de tarif? O pură, nealterată, evidentă şi totuşi nerecunoscută chestie de tarif. Tot la tarif pesemne a ajuns, în chiar noaptea de Revelion, şi o doamnă directoare a şcolii din Ciolpani-Ilfov. Jalnica reprezentaţie se petrecea tot în curtea celei mai reality perechi din istoria contemporană a României. Cei doi şi nenăscutul lor copil se aflau sus, la un balcon al casei. Jos, în curte, o duzină de elevi strigau colinde, sub privirile aburite ale cîtorva învăţătoare. Din guriţele strînse pungă de răcoarea umedă a nopţii ieşeau versuri banale şi, din fericire, greu inteligibile. Vreo doi elevi, mai mărişori, pocneau din bice, pentru atmosferă. Ceva mai tîrziu, după ce pe ecran va fi fost scris Discursul familiei Columbeanu de la reşedinţa din Snagov (semn că în mulţi dintre noi zace cîte un mic Ceauşescu, flămînd să arunce cu discursuri televizate peste ţară!), după ce gazda chiar va fi îngăimat cîteva cuvinte (blege şi cu o logică suspect de precară pentru un om care are pretenţia că a făcut avere cu creierul) şi după ce Columbeanu senior (veteran încercat al "Pluguşoarelor" de altădată din curtea CC-ului) va fi lăcrămat discret, iată că a ieşit la lumină şi (pesemne) scenarista şi regizoarea tristului kitsch dedicat haitei de nouveaux riches în căutare de senzaţii tari şi proaspete - cum spuneam, doamna directoare a şcolii din Ciolpani. Aferim, madam! Ce lecţie de viaţă reuşit-ai să dai, dintr-un foc de artificie şi din trei pocnete de bici, acestor bieţi minori care-au început colindul ca (încă) elevi şi l-au terminat ca iobagi în devenire! Ce-i leagă pe domnul doctor (alături de asistentele sale dornice să se vadă la TV) şi pe doamna directoare (alături de învăţătoarele ei, dornice să fie privite de sus by Monica C.)? Exact ce-l leagă, de aceştia, pe prea lesne cumpărabilul artist ce l-a pictat recent pe Becali în chip de sfînt, cu crucea în mînă; exact ce-l leagă alături, cu dolarii săi luaţi din bancă, pe intelectualul nostru de mai sus; exact ce-i leagă, în aceeaşi chită, pe toţi figuranţii ce juisează ori de cîte ori vreo vedetă a zilei (fie ea o efemeră starletă, fie el un meritoriu ministru) le dă atenţie: o stranie beatitudine, de care pesemne numai cei ce pupă-n dos la adăpostul unui tarif preferenţial au parte. Pe umerii lor se ridică, dacă vremurile o permit, dictaturile.