Ce-ţi doresc eu ţie, lustrată Românie
Îmi doresc să trăiesc într-o ţară în care, şapte zile din şapte, să mă plictisesc. O ţară în care surprizele să fie rarissime, în care dezvăluirile să fie floare rară, în care predictibilitatea să fie regulă. O ţară în care într-o viaţă de om să nu apuci nici o revoluţie (spre deosebire de ţara în care tatăl meu, născut în 1938, a prins, fără mare efort, chiar trei: o revoluţie legionară, una comunistă şi alta anticomunistă), o ţară în care telejurnalele să nu fie mai stranii decît ficţiunea cea mai avîntată. Ţări de acest gen există. Una este Canada, despre care am mai scris. Ce fericit şi ce plictisit am fost acolo! Am citit ziare, am privit la televizor - şi nici o pagină, şi nici o emisiune nu m-au surprins; ba, acolo, o pagină de ziar sau o imagine de pe ecran te conduc, în cinci minute, spre o stare de graţie greu descriptibilă: ridici braţele în sus..., îţi întînzi mîinile sub ceafă..., împreunezi degetele..., ridici bărbia spre tavan... şi te întînzi calm, zîmbitor şi plictisit, pînă simţi cum fiecare muşchi al spatelui se descarcă de tensiune. Şi - cum spuneam - asta se întîmplă zi de zi, şapte zile din şapte, cel puţin de cîteva ori la fiecare 24 de ore. Cineva mi-a spus despre Anglia că plictiseala din ea n-are egal pe lume! Totul e previzibil acolo! Premierul Blair are cîte un botez pe fiecare mandat; în a treia zi a Turneului de la Wimbledon, anual, plouă întotdeauna după-amiaza; prinţul moştenitor nu va moşteni nimic (coroana mergînd - toată lumea ştie - către fiul său cel mare); la cursele de cai de la Ascot aceleaşi familii ocupă aceleaşi locuri în tribune de un secol şi ceva (şi totuşi, se mai găseşte un loc pentru oricine vrea să vadă evenimentul); David Beckham îşi înşală invariabil soţia în fiecare toamnă, iar ea, invariabil, primăvara lansează un parfum, o tunsoare sau o biografie neautorizată; dacă nu-s conservatorii la putere atunci obligatoriu sînt laburiştii; dacă ceea ce se aude nu e Beatles sau Rolling Stones şi nici Pink Floyd, Queen sau Def Leppard, atunci sigur este Depeche Mode sau Duran Duran - şi aşa mai departe. În acea fermecătoare predictibilitate înalt-plictisitor englezească mai dăinuie o singură excepţie, un singur mister: nu atît cîştigătoarea în Premiere League la fotbal (pe care unii pariori o ghicesc cu un an înainte), nu atît ultima ipoteză în legătură cu identitatea lui Jack Spintecătorul (care sigur a mai fost lansată şi . acum 50 de ani), nu atît ameninţările cu noi bombe în staţii de metrou. O singură mare enigmă mai au britonii: cine cîştigă, în fiecare primăvară, Boat Race - cursa de rame anuală între universităţile Oxford şi Cambridge. Meciul ăsta pe apă între cele două firme academice îşi are începuturile în 1829 (imaginaţi-vă: pe cînd Nicolae Bălcescu avea cîţiva anişori!) şi, de atunci şi pînă azi, s-a jucat şi rejucat de 152 de ori, de fiecare dată impredictibil - ultima dată acum două săptămîni, cînd, pentru a patra oară în ultimii cinci ani (şi a 78-a oară în istorie), în 18 minute şi 26 de secunde, în faţa unei audienţe de 7,2 milioane de telespectatori, vîslaşii oxfordieni au luat-o înaintea cambridgienilor. O singură enigmă, o dată pe an; în rest numai certitudini. Cum e în România: imprevizibilitate totală. La noi nu te poţi plictisi, ci doar minuna. Un exemplu: acum o lună, toată lumea îmi spunea La noi, în ţara asta, Legea Lustraţiei n-are nici o şansă. Acum două săptămîni auzeam În România Legea Lustraţiei nu va fi votată niciodată. Iar acum patru zile (adică lunea trecută, pe la prînz) auzeam: În Senatul ăsta, Lustraţia nu poate trece. Aproape mă obişnuisem cu ideea. Legea, fiind organică, avea nevoie de 69 de voturi; numărăm, calculăm, facem prezenţa. Emoţii: senatorul Lupoi (liberal, ex-PRM) e plecat la Viena! Şi-ncepu votul, deschis, după catalog: pe la litera N, mai trebuiau încă 25 de voturi pentru; pe la litera S, mai lipseau încă vreo opt. Se strigase litera U, erau deja 67 de voturi, mai lipseau două. Blazare scurtă: asta e! Cînd, deodată, miracol: apare alergînd - venind direct de la Paris via Otopeni - ministrul Flutur! 68! Ei bine, nu! 69! Pentru că încă de la litera D cineva, neprevăzut, votase pentru - un senator pe nume Duca, pe care Vadim Tudor tocmai îl dăduse afară din partid cu cîteva săptămîni în urmă. ...Cum spuneam, în Anglia sau în Canada te poţi plictisi, dar în România ba! La ei, un fel de lustraţie se produce anonim şi cotidian, atunci cînd îşi întinde fiecare muşchii şi cască stînd pe canapea în faţa televizorului. La noi, tensiunea acumulată în şele şi-n cap timp de secole şi decenii cere lustrări surprinzătoare, alergate, strigate, gîfîite, incomplete pînă în ultima clipă şi izbăvite pe muchie de cuţit. România: ţara în care orice profet eşuat devine o excelentă cobe!