Ce nu poate Obama

Ronald Reagan era actor. În rolul de preşedinte a trecut, însă, cu mult dincolo de limitele simplei prestaţii actoriceşti. Mandatul său a fost plin de conţinut. Graţie strategiilor puse la cale sub administraţia sa, Statele Unite ale Americii au cîştigat Războiul Rece. Ronald Reagan spunea bancuri despre comunism, în public. Savurosul lor conţinut, dar şi felul în care le spunea denotau că omul înţelesese perfect grozăvia, absurditatea şi precaritatea sistemului care-i stătea în faţă. În această viziune foarte clară a lui a stat, probabil, secretul reuşitei. Reagan a venit la putere după o administraţie (a lui Jimmy Carter) care negociase funcţionăreşte, cu Uniunea Sovietică, tot felul de scheme de reducere a armelor nucleare (Tratatul SALT II), de tipul „noi reducem atît, ei atît, noi facem asta, ei ailaltă“ şi tot aşa, în timp ce ruşii – cinici – pregăteau în secret invadarea Afganistanului.

Cel mai mare succes al sovieticilor a fost acela de a-i face să creadă pe americani şi pe restul lumii că Uniunea Sovietică ar fi o forţă comparabilă cu Statele Unite. Dincolo de arsenalul militar (şi acela depăşit tehnologic), nu era nici pe departe aşa, iar Reagan a înţeles asta şi şi-a întemeiat strategia pe un obiectiv foarte clar: We win, they lose! – „Noi cîştigăm, ei pierd!“ Ei fiind numiţi, pe bună dreptate, Imperiul Răului. Reagan a priceput că o negociere cu cei de rea-credinţă n-are şanse decît de pe poziţii de forţă.

Lumea de astăzi nu mai e bipolară şi, pentru mulţi, răul (geopolitic vorbind) pare mult mai amestecat cu binele, în nuanţe mai greu detectabile. Iar zilele acestea, îl auzim pe Barack Obama de la Berlin, propunînd din nou, ca şi Jimmy Carter, reducerea arsenalelor militare. Vicepremierul Rogozin i-a replicat sfidător cum că Rusia nu poate lua în considerare în mod serios propunerile americane de dezarmare nucleară. Rusia joacă în continuare pe cartea dură. Deşi a devenit o ţară de-a dreptul falimentară, nu pare că se sfieşte de puterea Americii. De curînd, Vladimir Putin a reuşit să deturneze agenda G8 pe tema Siriei. Problemele urgente privind acest punct fierbinte nu s-au mai pus pe tapet, iar după încheierea reuniunii, acelaşi Putin şi-a permis să declare că ţara sa e dispusă să ofere din nou arme regimului de la Damasc.

De cealaltă parte, Statele Unite au reacţionat cu întîrziere la dovezile că regimul de la Damasc a folosit gaz sarin în războiul cu propriii cetăţeni, după ce autorităţile de la Paris şi de la Londra făcuseră deja afirmaţii în acest sens. E drept că americanii ezită să-i ajute pe rebelii sirieni, pentru că printre ei se află şi grupări Al Qaeda. Dar ezitările dau timp şi curaj adversarilor democraţiei din întreaga lume. Rezultatul e că noul regim de la Cairo sau mai vechiul regim de la Moscova îşi permit să-i hărţuiască şi chiar să-i aresteze pe angajaţii ONG-urilor occidentale şi americane.

A fost de înţeles că după politica asumat intervenţionistă a lui George Bush, Barack Obama a încearcat să îndulcească imaginea Statelor Unite în lume. Dar e deja la al doilea mandat şi insistenţa pe această cale devine de-a dreptul contraproductivă. Tot în aceste zile, sub aceeaşi administraţie Obama, în Afganistan, americanii au început să ducă tratative de pace cu talibanii (!), spre îngrijorarea şi neputinţa preşedintelui Karzai. Pare că se reia naiva politica a lui Jimmy Carter de tratative cu tot felul de grupări şi regimuri corupte sau violente. De observat şi cum Iranul îşi vede liniştit de planurile sale, în vreme ce americanii se străduiesc să oprească orice acţiune militară a Israelului împotriva instalaţiilor sale nucleare. Ne putem trezi, într-o bună zi, că Iranul islamist deţine bomba atomică.

Întotdeauna, soluţiile diplomatice sînt preferabile războiului. Dar diplomaţia e eficientă cînd are în spate un obiectiv clar şi puternic. De tipul we win, they lose şi în care ştim bine cine sîntem noi şi cine ei. O formulare pe lîngă care binecunoscuta lozincă Yes we can a lui Obama pare să pălească. Sigur că putem orice. Dar ce anume vrem?

George Bush era poate mai puţin simpatic, unii cred că şi mai puţin inteligent decît Obama. Dar părea mai de încredere, mai greu de clintit. Obama poate cuceri cu şarmul său, poate fi apreciat şi admirat pentru multele sale calităţi. Problema lui e că nu sperie pe nimeni. Şi, într-adevăr, nu poţi negocia cu ruşii dacă nu ştii măcar bancurile pe care le ştia Reagan sau dacă n-ai idee despre cel care îşi mîna troica pe cuprinsul mamei Rusii, în căutare de suflete moarte. Ca să nu mai vorbim de speranţa că se poate obţine ceva din discuţii cu talibanii. Obama e lipsit, în prezent, şi de ajutorul lui Hillary Clinton, care dădea, totuşi, o anume greutate mesajelor americane. Succesorul ei de la Externe nu cred că reuşeşte să transmită ideile cu aceeaşi apăsare.

Barack Obama a studiat Ştiinţele Politice şi Dreptul. E un tip inteligent, care şi-a construit într-un mod exemplar cariera şi imaginea. Un tip soft, de genul celor aleşi în vîrful administraţiei unor mari companii pentru că stilul şi imaginea lor dau bine în acea funcţie. Par foarte buni în mediul lor, dar prin alte locuri pot fi luaţi de fraieri. Fără să fie actor, ca Ronald Reagan, Barack Obama îşi joacă bine rolul. Numai că pare un simplu rol.