Săptămîna trecută am participat la trei evenimente înrudite: lansarea cărții Matei Călinescu Festschrift, editată de Călin Mihăilescu, profesor la Western Ontario University, Canada, lansarea cărții Sandei Golopenția – Fluviul Alfeu sau despre exil și întoarceri, într-o elegantă ediție în două volume, la Editura Spandugino, și dezbaterea din Aula Facultății de Drept a Universității din București, cu prilejul Zilei Românilor de Pretutindeni. În toate cele trei evenimente s-a vorbit, direct sau indirect, despre exil, despre emigrație, despre ceea ce se numește îndeobște, cu un termen foarte neclar, diaspora românească.

La diaspora ne putem referi din multiple perspective: din unghi politic, ca domeniu de cercetare sociologică, ca problematică culturală, ca factor economic sau educațional. Tot așa cum putem privi diaspora din perspectiva experienței personale a exilului, a emigrării sau, în cazul comunităților „istorice“, a separării de entitatea colectivă de care, într-un fel sau altul, simți că aparții.

Purtată în termenii experienței personale, discuția despre românii din afara granițelor aduce în prim-plan o noțiune problematică: identitatea. M-am mai referit la această chestiune cînd am comentat „decalogul“ educațional propus de Solomon Marcus. Reiau pe scurt.

„Identitate“ poate însemna două lucruri foarte diferite, poate chiar opuse: pe de o parte, înseamnă „la fel“ („relație de identitate“, în matematică), pe de altă parte, „unic“, „irepetabil“ („carte de identitate“, cu al său cod numeric personal). E un termen care, proiectat în planul existenței personale, reunește ceea ce ne aseamănă cu ceilalți și ce ne deosebește. Ne definim, așadar, la intersecția dintre „la fel“ și „altfel“. Identitatea este, ca și codul nostru genetic, o ars combinatoria. Spre deosebire însă de „genotip“, ea se construiește neîncetat pe parcursul întregii vieți.

Pornind de la constatări similare, filozoful francez Paul Ricœur a disociat două fațete ale identității, „idem“ și „ipse“, „același“ și „însuși“. Eul nostru, acea entitate evazivă care ar trebui să dea răspunsul la întrebarea „Cine sînt?“, reprezintă o identitate de tip „ipse“, la conturarea căreia concură numeroase – și adesea fluctuante – identități de tip „idem“. Nimic din zestrea noastră, primită sau acumulată, nu este fără pereche. Și totuși, nici personalitatea și nici viața noastră nu sînt aidoma cu ale nimănui altcuiva.

Despre asta am încercat să vorbesc la întrunirea de duminică, de Ziua Românilor de Pretutindeni. Și anume, pornind și eu de la o experiență personală.

Cînd am început să predau limba, literatura, cultura și civilizația română la Institutul de Limbi Romanice al Universității din Viena mi-am dat seama că mă confrunt cu o situație inedită. Parte dintre studenți erau etnici austrieci care, dintr-un motiv sau altul, se hotărîseră să înceapă de la zero studiul românei la universitate. Alții, în schimb, erau etnici români, unii dintre ei chiar cu liceul și bacalaureatul absolvite în țară. Dificultatea cu care are de-a face orice profesor, aceea de a lucra cu niște colective neomogene atît ca nivel de pregătire, cît și ca interese personale, era împinsă în cazul de față la extrem. Cum să fac ca și unii, și alții să aibă de profitat de pe urma cursurilor urmate?

La ora de curs, totul era „negociabil“: tematica, informația vehiculată, modul de implicare a cursanților, pînă și limba de predare. Foloseam, atît eu, cît și studenții, în funcție de împrejurare, un melanj româno-german în permanentă mișcare. Surpriza a fost să constat că, în general, etnicii austrieci preferau să folosim cît mai mult româna, în vreme ce românii favorizau germana. De fapt, nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Austriecii doreau să li se deschidă porțile de acces către limba și cultura către care optaseră să se îndrepte. Românii erau preocupați de intrarea lor în cultura și în colectivitatea în care se strămutaseră.

M-am gîndit ce aș putea face pentru a transforma acest handicap didactic într un avantaj. Să găsesc, de pildă, o strategie pentru a-i aduce pe studenți să conlucreze cît mai intens, utilizînd fiecare resursele de care dispunea: în primul rînd, competența lingvistică, fie germană, fie română. Am lansat, în cele din urmă, ideea unui seminar integrat, instruire-cercetare, de două semestre, cu sprijinul unei asistente – la acea vreme – de la Institut, Petrea Lindenbauer, și al unui, pe atunci, doctorand, Othmar Kolar. Proiectul a constat în alcătuirea unei antologii bilingve, Der politische Diskurs in Rumänien, cu analize dedicate fiecărui text în parte. Am dezbătut și am conturat împreună, în același melanj lingvistic care devenea tot mai firesc, aparatul conceptual al lucrării, iar la fiecare capitol au lucrat adesea echipe compuse din mai mulți studenți, fie austrieci, fie români. A fost unul dintre cele mai răsplătitoare experimente didactice de care am avut parte, iar pentru studenți a fost o recompensă enormă să-și vadă numele pe cartea tipărită în 2003.

Din unghi sociologic, se vorbește despre comunități „istorice“, cele pentru care păstrarea unui trecut identitar este crucială, ca și de comunități „emergente“, cele structurate prin exilul și emigrația ultimelor decenii. Putem în egală măsură vorbi despre „identități emergente“. Mărturisirile exilului și ale emigrării ne oferă un material neprețuit în acest sens.

Întrebînd mai demult un prieten psiholog ce ar însemna, din punctul lui de vedere, „eul“, mi-a dat un răspuns de neuitat: „Ce aleg să povestesc despre mine“. Repertoriul poveștilor în care figurez ca protagonist sau barem ca personaj ține de trecut. Alegerea se îndreaptă către viitor. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.