Casa Poporului
Casa Poporului. Mai exact, cafeneaua "Casa poporului" - şi nu aici, la Bucureşti, ci la Bruxelles. Maison du peuple este o cafenea studenţească sau, mai exact spus, "populară" - dar tare nu-mi vine să folosesc acest termen în română, nu ştiu de ce. După cum nu-mi vine nici să numesc această cafenea "casa poporului". Se pare că "popular" nu are chiar acelaşi înţeles în cele două "case"... De cînd am fost ultima dată, a devenit oarecum trendy, s-a mai scumpit, dar poţi în continuare să-ţi iei ceva de citit de pe rafturile din fundul camerei şi este în continuare cît se poate de primitoare şi "sociabilă". Mergem însă, din motive financiare, într-o braserie alăturată, cu mese simple de lemn şi beri sofisticate. În timp ce-mi degust prima halbă, mă las furat, ca de obicei, de peisaj. Chiar lîngă noi, un tînăr este scufundat în lectura unei cărţi, pe care subliniază din cînd în cînd cîte ceva, cu mare aplicaţie. Pe masă are un creion şi o gumă care îmi aduc aminte de anii de şcoală. Un asiatic cu un picior în ghips şi un păr împletit într-o coadă impresionantă se apropie de el, îl salută şi îl întreabă dacă se poate aşeza la masă cu el. Apoi încep să discute despre carte. Tipul din colţ, cu înfăţişare de hippiot, îmi dă impresia că vorbeşte de unul singur, dar nu, se întreţine cu alt tip, peste cîteva mese. Chelneriţa, care tocmai a ieşit din tură, trece pe la el, schimbă două vorbe, îl îmbrăţişează şi pleacă. Apoi hippiotul se mută la altă masă. Iar tipul ăsta, care tocmai s-a apropiat de masa fetei singure, este puţin luat, e clar! Intră în vorbă, stînd în picioare şi gesticulînd. Apoi se aşază la masa fetei şi comandă o bere. Îi ia mîinile în ale lui, îi povesteşte ceva, ambalat, iar aceasta rîde discret. Pe uşă intră două mame cu copiii lor. Barmaniţa şi cîţiva clienţi se strîng în jurul lor şi îi dorlotează pe puşti: este ziua unuia dintre ei. Şi viaţa de cartier îşi continuă cursul în acest bar obişnuit dintr-un cartier oarecare al Bruxelles-ului. Rămîn, ca de obicei, cu impresia puternică de "cartier", chiar dacă ştiu, din multe alte experienţe şi confesiuni, că nici aici ea nu mai este ce a fost. Dar la noi nu este deloc! În Bucureşti, "cartier" este Drumul Taberei sau Balta Albă, ceea ce, evident, nu este decît o notaţie administrativă. Acest nivel intermediar al socialităţii, între domestic şi public, între casă şi oraş, este aproape inexistent. Drept care oraşul pare neîmplinit, suferă de un handicap alienant. Nu că n-ar exista şi la noi baruri şi restaurante sau micile magazine "de proximitate". Dar proximitatea nu se încheagă în viaţă de "cartier". Majoritatea acestor instituţii, intermediare şi ele, sînt organizate mai degrabă pe stări decît pe "cartiere", pe verticală mai degrabă decît pe orizontală. Ele despart mai degrabă decît unesc: localurile celor bogaţi (şi în funcţie de gradul lor de bogăţie), ale celor mai puţin înstăriţi, ale celor care vor să pară înstăriţi sau, ca o "stare" aparte, localurile de tineret, mai mult sau mai puţin studenţesc. Bineînţeles, oraşele la rîndul lor cunosc asemenea ierarhii şi "ghetoizări" teritoriale, cu cartiere întregi de un tip sau altul. Dar în cadrul aceluiaşi cartier se ţes şi relaţii orizontale, care fac uneori tocmai atractivitatea unor cartiere. Oraşul nu înseamnă doar case, ci şi habitat, relaţii umane facilitate de structuri urbane, care dau acel "aer" particular oraşelor adevărate. Noi, în schimb, avem o Casă a Poporului, dar am pierdut simţul "popularului"...