Calorifer
Succesul pe care l-a înregistrat în ultimele zile termenul calorifer, ca emblemă a noilor manii protocroniste, ne-a sugerat o sumară investigaţie asupra vechimii şi circulaţiei sale în limba română. Evident, istoria termenului nu are legătură cu istoria obiectului, lămurită în enciclopedii şi în istorii ale tehnicii. E totuşi interesant de verificat cît de vechi e termenul în română: preluat din franceză, aşa cum o indică toate dicţionarele noastre (din fr. calorifère), poate şi din italiană (în care forma e calorifero, cu accent pe silaba antepenultimă).
În franceză, termenul desemna iniţial sistemul de încălzire, în ansamblul său, şi doar prin restrîngere obiectul individual din fiecare cameră. Trésor de la langue française informatisé (TLFi) ilustrează istoria cuvîntului prin citate din Balzac şi din corespondenţa lui Lamartine, indicîndu-i ca primă atestare anul 1807. Italiana l-a preluat, destul de rapid, din franceză, pe la 1839 (DELI, Dizionario Etimologico Zanichelli). Şi în română termenul a pătruns mai repede decît ne-am fi închipuit: N.A. Ursu, în Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, l-a descoperit în Propăşirea din 1844; în Tiktin (ediţia Paul Miron) prima datare e chiar mai veche: în jurul lui 1832, în Condica limbii rumâneşti a lui Iordache Golescu. Pe nedrept ironizatul dicţionar academic al lui Laurian şi Massim (volumul I, 1871) furnizează informaţii lexicale bogate; li se poate reproşa autorilor cîte o formă latinizantă neimpusă în uz, dar conţinutul e corect; calorifer apare ca adjectiv – „care dă sau aduce calore, care transmite calore: tub calorifer“ – şi ca substantiv: „aparat prin care din un focariu calorific se transmite calorea în toate părţile unui edificiu: calorifer cu vapore, cu apă, cu aer etc.“. Interesant e că dicţionarul indică italiana ca primă sursă de împrumut, urmată de franceză – singura pe care au reţinut-o dicţionarele ulterioare, cam orbite de exclusivism francofon (e drept, accentuarea cuvîntului corespunde etimonului francez, dar putea fi şi influenţată de seria bogată de compuse cu -fer). În Cel mai nou dicţionar de buzunar pentru tălmăcirea cuvintelor radicale al lui Adolphe Steinberg, din 1887, pentru calorifer explicaţia era simplă: „care aduce căldură; sobă“.
Dicţionarele actuale consemnează în continuare valoarea de adjectiv a lui calorifer, chiar dacă aceasta nu mai apare în uzul curent; o găsim totuşi în texte tehnice, mai ales în scrieri mai vechi. În Enciclopedia română a lui C. Diaconovich (Sibiu, 1900), în articolul „Încălzirea locuinţelor“, se vorbea despre combustibili şi „valoarea lor caloriferă“, ca şi despre „încălzirea prin calorifere“.
Prin sensul preluat odată cu termenul, calorifer desemna şi în română întregul sistem de încălzire: într-un raport din 1948 al Institutului Central de Statistică se prezenta, în urma recensămîntului, numărul de „clădiri cu calorifer“ (Populaţia şi clădirile Municipiului Bucureşti în 1848); sensul particularizat a devenit însă dominant în uzul curent, concurînd termenul radiator şi diferenţiindu-se de acesta.
Istoria literară a caloriferului e asociată banalităţii cotidiene: nu întîmplător, cuvîntul apare în poezia lui Minulescu: în evocarea unui compartiment de tren, în care „fredona-n calorifer, / Sensibil ca o coardă sub arcuş / Un vag susur de samovar rusesc“ (Strofe pentru toată lumea, 1930). E prezent şi în revistele de avangardă („Maxy cel de astăzi şi-a ascuns flăcările orbitoare în calorifer“, Unu, 12, 1929) şi, desigur, în poezia optzecistă: în campania inventivă din ultimele zile, cineva a descoperit un citat din poezia lui Mircea Cărtărescu, în care M.C. apare, premonitoriu, alături de noul concept cultural.
Caloriferul din camerele-tip, standardizate şi dependente de sistemul încălzirii centrale, a fixat probabil în memoria colectivă cuvîntul şi imaginea. Frigul din locuinţe din anii ’80 a produs numeroase bancuri despre caloriferele reci (în care culmea incendiului era produsă de uitarea pe calorifer a unui prosop ud, sau se imita mersul pe calorifer al unui şoricel care îşi scutura picioarele îngheţate). Proporţiile reacţiei ironice din ultimele zile, manifestate mai ales în spaţiul Internetului, se explică, în parte, prin banalitatea extremă a obiectului, în contrast comic cu obsesiile naţionaliste ale priorităţilor naţionale, ca şi printr-o depunere de resentiment colectiv. Se pare că obiectul-calorifer păstrează în conştiinţa noastră colectivă mari resurse de ridicol. În ultimele zile, i-a fost însă exploatată aproape în exclusivitate imaginea, obiectul devenind (metaforic) acordeon sau (metonimic) material pentru fotoliu; în montaje fotografice, a apărut purtat în braţe de statuia împăratului Traian sau aruncat în aer de tineri în extaz. Termenul nu a stimulat în egală măsură inventivitatea: s-au produs totuşi câteva jocuri de cuvinte (de exemplu: ICR – Institutul Caloriferului Român) şi derivatul caloriferism („un nou curent cultural: caloriferismul“, kmkz.ro).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).