– Cînd te gîndeşti că nu a împlinit decît 60 de ani! – oftează tînărul din faţa mea la urechea colegului său.
– Păi, la cum arată s-ar putea să trebuiască să-l suportăm şi după 70 de ani! – supralicitează printre dinţi colegul.
– Poate tu, eu n-am de gînd!
Nu-şi dau seama că îi aud, aşa că îşi varsă în continuare năduful. Sînt asistenţii profesorului care tocmai este sărbătorit cu mult fast. Poate prea mult...
Mă ridic încet de pe scaun şi mă preling de-a lungul pereţilor pînă afară. Ajuns în curte, trag puternic aer în piept de parcă aş fi fost pe punctul să mă sufoc. Mă duc apoi la barul de alături şi comand o cafea. O beau cu înghiţituri mici şi prelungite, aşteptînd sfîrşitul ceremoniei.
Fusesem invitat la un workshop, dar s-a dovedit a fi o ceremonie (era să spun o sindrofie...). Cumpăr şi eu un volum omagial şi mă duc la colegul meu universitar să-i cer un autograf, cum văd că fac toţi. Nu mă simt foarte bine cu mine însumi, aşa că mă întorc la bar şi comand de data asta o vodcă. Apoi mă întorc acasă, cu volumul autograf sub braţ. Noaptea visez că un grup de studenţi mă strînge de gît cu cablul de la calculator.
În sine, întîmplarea este de o eternă şi desăvîrşită banalitate. Mie însă îmi evocă zeci, sute, mii de alte situaţii mai mult sau mai puţin similare, care se adună în tabloul unui freudism social dezlănţuit ce marchează în profunzime societatea noastră şi cu care nu reuşesc încă să mă obişnuiesc.
Nimic mai banal, într-adevăr, decît „conflictul între generaţii“ şi nimic mai cunoscut decît tentaţiile œdipiene ale fiecărui individ în parte. Cînd acestea devin însă epidemie pentru a se organiza apoi în normă socială, lucrurile se schimbă puţin. Morala – explicită sau implicită – a tinerei generaţii pare a fi astfel ceva de genul „cine nu are «tată» (de ucis) să-şi cumpere!“. În consecinţă, orice persoană mai spre vîrsta a treia va fi scoasă imediat la mezat pe piaţa paricidelor simbolice, dacă are proasta inspiraţie să scoată nasul în spaţiul public. Nevoia de paricid este atît de puternică încît se hrăneşte cu colecţionarea de scalpuri parentale de orice provenienţă, vînătoarea de capete sparte fiind un sport naţional.
Seniorii ţării, victimele tineretului nerecunoscător? Să fim serioşi! Ar fi o măsluire oribilă a realităţilor sociale. Generaţia mea, care avea vreo patruzeci de ani (sau peste) la Revoluţie, a pus mîna pe putere şi nu are de gînd să-i mai dea drumul. Ea a dat tătucii naţiunii cu care ne-a procopsit postcomunismul. Iar modelul lor s-a reprodus la toate nivelurile, reproducînd la rîndul său convingerea Tovarăşei că toţi tinerii ţării sînt precum „copiii mei“ – cu condiţia să stea în banca lor şi să-şi păstreze „ciocu’ mic“. Generaţia mea se consideră încă deţinătoarea modelelor şi acuză apocaliptic dispariţia acestora, dacă este cumva contestată (cei mai oneşti se mulţumesc să deplîngă lipsa de înţelegere şi se retrag, depresivi, din această lume de care s-au înstrăinat). Generaţiei mele i se cuvine totul; cu generaţia lor începe totul. Generaţia mea a moştenit monopolul apei calde; generaţia lor a inventat apa caldă. Cum să mai vorbeşti atunci de continuitate culturală sau măcar de comunicare socială? Cum să mai visezi, în aceste condiţii, la înfiriparea unei „culturi majore“?Problema este, de fapt, mult mai veche; într-un fel, ea este chiar constitutivă construcţiei noastre naţionale. Ca „tînără naţiune“, am suferit – şi suferim încă – de un complex cultural-œdipian: sîntem nepricepuţi şi impulsivi în tot ceea ce se cheamă moştenire, transmitere şi continuitate trans-generaţională. Nu ştim să predăm şi nu ştim să preluăm. Aruncăm copilul împreună cu apa din copaie sau refuzăm să-l înţărcăm. Avem personalităţi paradigmatice, dar nu şi şcoli care să preia, creativ, moştenirea acestora. Iar rarele momente în care se înfiripă astfel de şcoli, de la Junimea la Şcoala sociologică a lui Gusti, ele se constituie în momente cruciale ale propăşirii naţionale, dar se destramă odată cu dispariţia părinţilor lor fondatori. Prezentul nu a adăugat la toate acestea decît viteza şi radicalismul. Şi, poate, o anumită renunţare la aparenţe şi coduri de onoare, duelul fiind înlocuit adesea cu piedica pusă pe scări.
De fapt, în aceasta constă „minoratul“ culturii noastre, atît de deplîns de generaţii la rînd de gînditori români, şi nu în importanţa minoră a ţărişoarei noastre sau în gradul său redus de vizibilitate internaţională. „Majoratul“ unei culturi presupune definitoriu maturitatea sa, iar drumul spre aceasta trece obligatoriu prin rezolvarea complexului său œdipian de creştere. O cultură majoră este aceea care a învăţat arta bunei moşteniri, de natură a o înscrie în lunga durată a unei istorii critice. Într-o astfel de cultură, chiar şi revoluţiile îşi găsesc, în timp, reinserarea în continuitatea duratei lungi. Din toate acestea, noi nu ştim să practicăm însă decît ritualul periodic – şi parodic – al parastaselor festive. Orice moştenire începe la noi cu prohodul şi se rezumă la bocetul ritualic.
Cîntul nostru naţional ar trebui să fie, aşadar, mai degrabă legenda lui œdip decît balada Mioriţei.
ce sa fie?
adăugat de dlgoe la data de 10 August 2010 08:08:22
Se pare ca cei doi tineri sau macar unul dintre ei, ori poate seniorul vizat in comentariul celor doi, ori toti s-au simtit afectati de acuitatea auditiva a d-lui Mihailesu si au intervenit unde trebuie pentru a le fi restabilit dreptul la intimitate. Asta sa fie explicatia faptului ca "Balada lui Oedip" a disparut de pe prima pagina a editiei online a Dilemei?
o fi ceva...
adăugat de kristinamd la data de 11 August 2010 06:08:59
pentru ca numarul de vizualizari creste...
conflictul intre generatii este real...si totusi...
adăugat de kristinamd la data de 09 August 2010 07:08:23
sau nu este... depinde... exista, cu siguranta, un conflict (si) intre generatiile de intelectuali, intre membrii colectivelor diferitelor universitati... exista conflicte si in cadrul aceleiasi generatii, indiferent care ar fie ea... cea tanara ori cea matura... si este, culmea, comprehensibil (conflictul)...
voi incerca unele posibile explicatii din punct de vedere al ceva mai tanarului (initial observatia, iar in paranteza patrata ce cred eu):
-cei tineri sunt ori au impresia ca sunt foarte buni prin comparatie cu cei mai in varsta [uneori e adevarat, dar nu mereu... realitatea este ca cei tineri doar se ocupa de subiecte mai noi - cel putin in unele domenii - si asta li se pare ca le da toate atuurile din lume]
-cei varstnici sunt frustrati de oportunitatile pe care le au cei tineri, prin comparatie cu vremurile cand ei au fost tineri, plini de elan dar intampinand multe limite si (auto)cenzuri [complet de acord cu aceasta frustrare... este greu sa te bucuri de binele altuia]
-cei tineri sunt invidiosi (da!!!) pe situatia materiala (exact!!!) la care au ajuns cei maturi/varstnici, mai ales ca li se pare (ori chiar asa este) ca nu este meritata [aici situatia este foarte nuantata... eram cu un stagiu Erasmus in Franta, iar unul dintre profesorii mai in varsta de acolo m-a intrebat ce grad am si ce salariu... a fost surprins nu de salariul meu (echivalentul a ~370euro), ci de faptul ca in urma cu ceva timp intalnise un profesor (univ. dr.) roman care ii spusese ceva de genul "nu vreau sa ies la pensie, pentru ca in viata mea nu am castigat cat castig acum..."... iar francezul isi imagina ca toti universitarii romani castiga foarte bine...stiti, probabil, diferentele... revenind, in situatia in care un profesor (univ.dr.) isi ia trei norme din care isi face jumatate, restul le fac asistentii gratis (uneori), se fac la un nivel slab sau nu se fac deloc, aceasta invidie este comprehensibila...]
-cei tineri se considera exploatati atunci cand li se cer anumite servicii de catre maestru, cei varstnici le considera normale [sa lucreze in proiecte in care cei tineri uneori nici macar nu sunt membri in echipa, ca sa isi poata adauga la CV; sa adune documente pentru diverse articole, lucrari (ceea ce nu este neaparat rau, pentru ca inveti multe din aceasta munca), iar in cel mai rau caz sa si scrie cate ceva ce ulterior este posibil sa poarte o singura semnatura, cea a profesorului, ori asistentul sa fie trecut undeva la capatul sirului de autori... iar asta conteaza, deoarece in fisa de autoevaluare conteaza pe care pozitie este intre autori... in plus, facand atatea pentru maestru, nu mai ai timp sa iti faci propriile cercetari... iar cand, in fisa de autoevaluare, ti se cer articole publicate in reviste ISI, BDI sau B+ nu poti trece maruntisurile de rutina pe care le-ai facut pentru maestru]
-cei tineri vor sa arda etapele, sa ajunga imediat in varful piramidei, sa ia decizii ori macar sa le influenteze [sunt multe cazurile de doctori sub 30 de ani, si putine cazurile in care lucrarea de doctorat este cu adevarat o cercetare... sunt multe cazurile in care persoane sub 38-40 de ani reusesc sa ajunga la gradul de profesor univ.dr., dar putine cazurile in care exista si maturitatea profesionala si intelectuala aferenta acestui titlu... apar astfel si frustrarile profesorilor in varsta, pentru care etapele carierei au cunoscut o alta dinamica]
-lipsa de respect reciproca [in lumea academica/intelectuala exista extrem de multe orgolii... cei varstnici considera ca daca au ajuns la un anumit nivel, totul li se cuvine, mai ales supunerea neconditionata a tinerilor, pe care, desigur, ei i-au creat (academic vorbind)! cei mai multi dintre cei varstnici nu accepta discutia... ei cer si trebuie sa li se indeplineasca... cei tineri considera, de asemenea, ca tot ce au realizat este in intregime meritul lor... mai uita linguselile, compromisurile etc... uita ca, de ex., din 10 studenti foarte buni dintr-un an, doar 1-2 ajung la un doctorat... ca, pana la urma, este si un hazard ca ai reusit asta... ca este si un concurs de imprejurari... ca un rol important a avut si faptul ca la un moment dat ai lasat impresia ca vei fi un personaj docil, ca vei sluji pe cel care te ridica...altii, care nu ar fi facut asta, desi buni, au plecat in alte zari... unde nu li s-ar fi cerut decat sa fie buni, cu adevarat... dincolo de orgoliile lumii academice/intelectuale, mai este si cultura muncii invatata in societate... a devenit un loc comun faptul ca romanii sunt incapabili sa lucreze in echipa si ca au tendinta permanenta de a-si sabota seful... de ce ar fi in mediul academic altfel? inca nu este cazul...]
-dispretul celor tineri pentru cei mai in varsta pentru ca stiu ca oricand pot fi inlocuiti cu altii... iar arbitrariul are un rol major in acest caz [daca vine o pila a cuiva, unul mai lingusitor sau care promite cava face mai mult (iar o vreme chiar va face)... ]
-dispretul celor tineri fata de cei tineri... [concurenta exista... fereasca sfantul sa avanseze unul mai repede...dar si aici, cu multe nuante...]
nu am epuizat cauzele... sunt doar unele dintre ele, cele mai triste... adica cele care nu tin de competitia stiintifica sau de valori, ci de competitia dintre "mauvaises caracteres"... si unele, si altele...
re-gandind la cele scrise de Dl Mihailescu, si la personajul central (desi apare doar secvential) al povestirii, sarbatoritul, imi mai vine in minte un motiv: excesul de elogii (vai, cat de false uneori!!!) si de fast din mediul universitar romanesc la anumite sindrofii, aniversari, lansari de carte etc... ori poate iluzia noastra, a universitarilor, ca suntem nemuritori datorita scrisului nostru... posibil... dar putina modestie nu ar strica... pentru ca, daca nu suntem buni pe masura elogiilor pe care le primim, atunci suntem ridicoli... daca nu suntem buni dar devenim (mimand diferite stari ale cunoasterii sau fiind pur si simplu simpatici) modele pentru studentii nostri (unii dintre ei fara cultura, dornici sa memoreze un numar de pagini, sa le reproduca si sa ia nota maxima), atunci este lipsa de responsabilitate... iar daca suntem cu adevarat buni si devenim modele pentru studentii nostri si mai suntem si modesti (pentru ca stim ca nu suntem perfecti nici in cunoastere, nici in caracter), atunci suntem cu adevarat valorosi... iar elogiile la niveluri suprarealiste, ar trebui sa ne sperie... din punctul meu de vedere un intelectual (universitar sau nu) care nu are sentimentul imposturii macar o data in cariera sa, este cu adevarat un impostor... pentru ca nu va fi capabil niciodata de auto-cenzura, nu va trai niciodata sentimentul propriilor limite, nu va reflecta niciodata asupra semenilor dintr-o perspectiva in mod real umanista, ca la niste persoane unice si cu o anumita vocatie... mai ales in situatia actuala, cand birocratizarea cercetarii si (oarecum) a cunoasterii (a se vedea normele aracis - intentionat scris fara majuscule) ne dirijeaza catre comportamente si atitudini intelectuale, profesionale, publice sau intime de-a dreptul aberante...
urand tuturor cele bune,
kmd
nu ma regasesc
adăugat de magdavo la data de 08 August 2010 09:08:14
De regula, cand imi gasesc un moment de liniste, imi iau revista Dilema veche si ma las in fotoliu, cuprinsa de relaxarea si voluptatea pe care mi-o ofera citirea acestei reviste . Asa am facut sambata, urmand ordinea articolelor pe care mi-am creat-o cu multi ani in urma. Ajungand la articolul dvs., (aflandu-se printre articolele preferate pe care le citesc mai intai), m-a sagetat, la propriu vorbind durerea, dezamagirea pe care ati resimtit-o fata de comentariile unor tineri dornici de a ocupa functii si a obtine titluri fara munca sau calitati deosebite.
Nu sunt o impatimita a comentariilor pe internet, nu am mai facut niciun comentariu de acest gen pana acum, citesc revista numai pe hartie, dar in urma acest articol am simtit nevoia sa spun ca acei tineri, care probabil aproximativ aceeasi varsta ca mine (aveam 14 ani la Revolutie) nu ma reprezinta. Poate fac parte dintr-o minoritate, a carei gras nu mai este ascultat de nimeni. Mult timp, citindu-va articolele aveam impresia, poate datorita finei dvs observatii, ca intelegeti exact care sunt frustrarile si asteptarile, placerile si esecurile celor celor de-o seama cu mine. Nu sunteti si nu ati fost niciodata in "conflict de generatie",cel putin in ceea ce ma priveste, dar datorita unui factor extern, varsta, m-am simtit atrasa intr-o categorie sociala care v-a provocat gratuit "sa nu va simtiti bine cu dvs insiva". De fapt, altfel spus va admir si va respect si prin comentariul meu am incercat sa arat existenta, chiar daca e minoritara, a celor ce nu simt "nevoia de paricid".
nici de mamacid?
adăugat de dlgoe la data de 09 August 2010 06:08:40
Nu stiu cat de reala sau cat de exact redata este (sau ar putea fi) intaplarea cu cei doi tineri care zic ce zic, destul de tare (intentionat?) pentru a fi auziti de catre autorul articolului care, iata ii da in vileag. Poate totusi ca este doar o „figura de stil/imaginara” folosita de autor ca pretext pentru startare (expozitiunea) intr-o tema desigur inspirata din realitatea cruda, inainte de a aduce in atentie intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si fatidicul deznodamant. Nu ma astept asadar sa-i vad pe cei doi eroi venind, vazand si comentand acest articol. Dar sa zicem, de dragul disuitiei, ca secventa aceea declansatoare din expozitiunea situatiei, este nu doar veridica (truthlikeness) ci reala, petrecuta aevea, cum va vad si cum ma vedeti. Mie mi s-ar fi parut de rau augur sa se constate un dialog care sa denote admiratie neconditionata sau lingusire la adresa unui senior despre care se presupunea ca nu trage cu urechea la o conversatie privata. Respectand toate canoanele, conventiile si cliseele normale ale unor discutii (musai oedipiene) are unor “junior” despre “seniori”, de la care cei doi tineri nu se putea sustrage decat daca ar fi fost amandoi, in acelasi timp, or genii or complet tâmpiti, discutia aceea contine in fond (si) un compliment sincer (chiar formulat meschin, dupa conventie) la adresa formei in care se afla seniorul cu pricina: Omul se tine bine.
Existantialism, pui de om, tinerete negioaba
adăugat de Atamild la data de 08 August 2010 10:08:46
Ca i-ai observat cu atentie, ca ti-ai tinut gura si urechile ciulite, sau i-ai surprins din intamplare zicand ceva dureros asta nu mai are importanta. A durut. Si ce-ai ajuns sa-ti comanzi la final? O votdca. Asta se intampla de cele mai multe ori cand suferi. Este ingrozitor cred pentru colegul acela universitar.. la 60 de ani sa fie privit de sus de acei mai tineri cu 30 de ani sau chiar sa.. iti iteleg foarte bine amaraciunea. O punte intre generatii, la asta trebuie lucrat, deci sa nu adancim prapastia cu amaraciunea noastra. Sunt momente in viata din care inveti ceva, momente cand traiesti sau numai asculti sau citesti ceva si ti se si intiparesc in minte.
Incearca sa ierti neghiobia unor tineri. Poate ca iertandu-i, ei se vor simti mai superiori ca fiinte umane si isi vor recunoaste erorile.
Poate maine vor avea dovada ca s-au inselat, ca de la "batranii" lor profesori au avut si lucruri bune de luat. Oare tanara generatie nu mai doreste efectiv societatea "seniorilor"? Pai acestia sunt ca oameni cei mai valorosi! Trebuie cladita o noua punte. Si aceasta nu se poate decat cu iubire, bunatate, intelepciune, iertare pentru o comportare necorespunzatore.
Si noi am fost tineri. Asta nu trebuie niciodata uitat.
Lasati oameni dragi, sa coboare
o punte noua
intre
generatii
Un timp nou
intr-o tara
cum n-a mai
fost niciodata.
Podul de piatra
s-a daramat
a venit apa
si l-a luat
vom face altul
pe rau in jos
altul mai falnic si mai
frumos.
O punte pe cer intre inimi, unde intinderea acesta de suflete sa devina profunda, clara si mai inteleapta tineretea cea neghioaba.
Matilda
Dar poate ca...
adăugat de dlgoe la data de 07 August 2010 06:08:20
Dar poate ca baciul ungurean si cu cel vrancean erau fii celui moldovan... Haide mai Nila scoala macar tu ca se rup capriorii aia... / N-auzi ba ca nu se scoala niciun Nila? Du-te ba de-acilea... si poate ca mama lor era chiar Miorita (cea cu lâna plavita). Ce-ar putea fi mai oedipian de asa? Mai oedipian decat Miorita, aceasta alegorie shakespiriana, plina de subintelesuri subversive, si decat aceasta altoire tragica si kfkiana intre Sofocle si Caragiale, in care specificul national reuseste sa adauge maruntelor drame originale (si originare) ale grecilor (incestul si patricidul) dimensiuni cu adevarat abisale si grotesti: complicitatea si zoofila. Ce-ar mai putea fi? Poate doar canibalismul. Cu siguranta insa ca baciul ungurean si cu cel vrâncean nu s-au multumit sa ticluiasca patricidul ci, intr-un final apoteotic, au inaltat fii foc infricosat si-au pus oaia in protzap (pe Miorita, mama lor, turnatoare la Securitate) si au... mancat-o, scotand in unghii inima natiunii si rarunchii. Manânc si beau. Ma culc.