Bacu’, lua-l-ar dracu’!
Iar a început! Ziarele duduie, părinţii-s nervoşi, copiii – cu inima cît un purice. În rest, lumea îşi vede de treabă: iar a început, dar de terminat nu se termină niciodată. Reîncepe la anul din nou.
Anul ăsta – aflăm de la ştiri – nu s-au înscris la bac cam un sfert dintre proaspeţii absolvenţi de liceu. Poate au vrut să se mai gîndească. Poate au fost cuprinşi de sentimentul biblic al deşertăciunii. Ce rost are? Nu vom şti niciodată ce s-au gîndit miile de tineri intraţi în pragul maturităţii – cîndva, bacul se numea chiar „examen de maturitate“ – care au zis pas. Păcat. Am avea de învăţat de la ei. Măcar cum n-ar trebui să fie un sistem de învăţămînt în care să creadă şi cei cărora – spunem noi – le e destinat.
Acum vreo doi ani, mişcarea Occupy, inaugurată pe Wall Street, s-a telepurtat şi în România. Unde? În universitate. Studenţii au ocupat un amfiteatru şi l-au declarat spaţiu de dezbateri. Am fost şi eu să stau de vorbă cu ei, interesat să aflu ce-i preocupă. Printre solicitările lor figura, la loc de cinste, reintroducerea examenului scris la admiterea în facultate, în toate universităţile şi la toate specializările.
Bacul, însă, săracul, e înjurat de toată lumea. Şi e privit drept cel mai negru stigmat al educaţiei autohtone. Sau ca arhanghelul cu sabia de foc, sunînd din goarnă Apocalipsa. Sau ca Războiul lumilor, cu oştiri extraterestre puse pe exterminat specia umană. E o agitaţie teribilă în jurul bacului. Cînd un ministru şi-a pus în cap să mai stîrpească fraudele din sălile de examen, s-a stîrnit un tsunami de vociferări. „Să pedepsim păcătoşii fără cruţare“ – strigau unii. „Ce-o să facă bieţii copii aruncaţi pe drumuri?“ – se lamentau alţii. Revolta unor candidaţi respinşi, care au aruncat cu vopsea pe listele de afişaj, pentru unii a însemnat o manifestare de vandalism, pentru alţii – un act justiţiar, plasat în aura simbolică a mineriadelor.
Mergînd îndărăt pe firul timpului, dăm de un alt episod marcant în zbuciumata istorie a bacului românesc. O jurnalistă primeşte, de la vreo ramificaţie din reţea, o copie a subiectelor care urmau să fie date la examen. Şi le face publice. Jurnalista e năpădită de mesaje injurioase şi/sau ameninţătoare, din partea celor indignaţi că cineva şi-a permis să turbure o bună aşezare. Rating-ul publicaţiei creşte vertiginos şi iradiază în întreaga presă autohtonă. Iar cînd e vorba de rating, oficialităţile nu mai pot sta cu braţele încrucişate. Ministrul Educaţiei prăvale nişte capete, restructurează nişte instituţii şi ordonă nişte anchete pentru a descoperi făptaşul, rămas, pînă azi, necunoscut. Şi pentru ca atari inechităţi – unii cu subiecte cumpărate, alţii cu buzele umflate – să nu se mai producă vreodată, Ministerul găseşte o soluţie ingenioasă, pe care minţi răutăcioase au botezat-o „democratizarea fraudei“: pentru ca toţi să aibă acces egal la copiere, vreo sută de subiecte pregătite pentru fiecare materie vor fi postate din timp, gratuit, pe Internet, dintre acestea urmînd, la momentul fatidic, să se extragă lozul cel mare. Cineva îmi povestea cum, în zilele de examen, toaletele erau ticsite cu mapele cu rezolvări ale candidaţilor, cărora nu le rămînea decît să acuze o stringenţă în timpul de lucru pentru a-şi recupera sursa de informaţie rîvnită. Şi, cu toate protestele profesorilor, care considerau că originala formă de examinare are ca efecte îmbogăţirea meditatorilor şi a editurilor capabile să publice contra cronometru seturile de rezolvări, tîmpirea candidaţilor, îndemnaţi să memoreze variantele posibile de concurs, sau avantajarea şmecherilor capabili să găsească drumul cel mai scurt pînă la toaletă, procedura s-a menţinut ani de zile, pentru că oficialităţile nu doreau să mai rişte un nou scandal, iar candidaţii (şi părinţii lor) doreau şi ei... Ce doreau, de fapt? Bănuiesc că, în mare parte, să meargă la facultate.
Tempi passàti. Accidentele trec, bacul rămîne. Cu aceeaşi încărcătură detonantă de controverse: cît a fost de bine organizat? Cît a fost de corect? De ce (numai) atîţia înscrişi? De ce (numai) atîţia promovaţi? Ş.a.m.d.
Ceea ce se uită, de regulă, este că promovarea acestui examen atît de fierbinte nu aduce candidaţilor mai nimic. S-au dus vremurile în care oamenii îşi treceau în cartea de vizită, dedesubtul numelui, „bacalaureat“ – ca pe un titlu de glorie. Cu sau fără bac, tot în categoria „studii medii“ te trezeşti aşezat, dacă nu ai o diplomă mai înaltă. Bacul nu-ţi dă nimic, dar poate, în caz de insucces, să-ţi ia ceva: dreptul de a merge cu studiile mai departe. De ce să ne mai mirăm, deci, de aversiunea faţă de bac în societatea românească? Cîţi dintre români sînt dispuşi să accepte că un „drept“ este, în principiu, ceva pentru care e cazul să te lupţi, pentru a dovedi că îl meriţi?
„Jos bacul!“ – strigă unii. „Sus admiterea!“ – strigă alţii. În bună măsură, aceiaşi. Ce să mai înţelegi de aici?
Un mare filozof din secolul trecut, K.R. Popper, îl ceartă, într-o lucrare celebră – Societatea deschisă şi duşmanii ei –, pe un alt şi mai mare filozof, de acum aproape două milenii şi jumătate: Platon. Discutînd sistemul educaţional gîndit de Platon în utopia statului ideal – Republica, sistem axat pe ideea distribuţiei, încă din copilărie, a cetăţenilor ce urmează să fie formaţi pentru a exercita funcţiile specifice construcţiei politice platoniciene, Popper îşi explică propria poziţie ca pe o „critică la adresa tendinţei de a pune pe umerii instituţiilor, în particular ai celor educaţionale, sarcina imposibilă de a selecta pe cei mai buni. O asemenea sarcină n-ar trebui să li se dea niciodată. Această tendinţă transformă sistemul nostru educaţional într-o pistă de alergări şi transformă studiile într-o cursă cu obstacole.“ (vol. I, Humanitas, 2005, p. 185) O pagină mai încolo, verdictul lui Popper e şi mai răspicat, chiar cu inflexiuni patetice: „S-a spus, cum nu se poate mai adevărat, că Platon a fost inventatorul atît al învăţămîntului nostru secundar, cît şi al universităţilor noastre. Nu cunosc un argument mai puternic în sprijinul unei viziuni optimiste despre omenire, o dovadă mai bună a pasiunii indestructibile a oamenilor pentru adevăr şi decenţă, a originalităţii, tenacităţii şi sănătăţii lor, decît faptul că acest pustiitor sistem de educaţie nu i-a distrus cu totul.“
În România ne spargem capetele cum să glisăm pe diversele paliere funcţia de selecţie socială şi profesională a educaţiei: să fie admiterea în facultate? Bacul? Capacitatea? Testările naţionale din gimnaziu sau din primar? Admiterea la clasa 0 sau la grădiniţă? Însă cam uităm să ne întrebăm: să fie această selecţie funcţia primordială a educaţiei?
