Pe geamul aeroportului vedem cum pe banda rulantă care urcă în avion, înaintea bagajelor obișnuite, sînt încărcate o mulțime de cărucioare rabatate. De ce atîtea cărucioare? Pentru cine? Dacă sînt de copii, mare minune că absolut toate sînt pliante și parcă de același tip, special construite pentru a putea fi depozitate în cala avionului. Știm cu toții foarte bine cam ce pot însemna copiii mici în avion. Iar în cursele normale (cu atît mai puțin în cele low-cost) nu există vreo zonă precum cea din trenurile care circulă prin țările nordice numită „quiet area“, adică un compartiment special în care nimeni n-are voie să vorbească decît cel mult în șoaptă și chiar telefoanele mobile trebuie închise. În avioanele obișnuite, dreptul omului la liniște încă nu s-a inventat. Probabil că, dacă ar fi existat avioane de pasageri pe vremea lui Caragiale, scriitorul și-ar fi plasat acolo vreun domn Goe.

Dar lucrurile pot fi privite și dinspre latura bună. Să nu facem figură de adulți morocănoși. Fetița blondă și desculță care se învîrte în jurul stîlpului din sala de așteptare, de exemplu, e cît se poate de nostimă. Se învîrte pînă cînd amețește și la un moment dat își pierde echilibrul, iar sunetul produs de contactul dintre pielea ei fină și gresia de pe jos e un fel de „plici“. Se scoală fără să plîngă și își reia învîrteala. O altă fetiță, tot blondă, mănîncă o înghețată și s-a murdărit la gură și pe toată fața. Așa murdară, se strîmbă la frate-său, care-i ceva mai mare și poartă pantalonași scurți cu bretele. Sînt o mulțime de familii mixte româno-suedeze sau danezo-române care iată că s-au hotărît probabil să-și facă vacanța la bunicii din România. Au cîte doi sau chiar trei copii. O mămică brunetă le explică ritos celor trei micuți ai ei că trebuie să folosească formule politicoase – „te rog“, „mulțumesc“, „fiți drăguț“, „nu vă supărați“ – și, astfel, viața va fi mai ușoară și mai plăcută. Tatăl, genul nordic cu capul pierdut prin înălțimi, pare complet absent. Mai e o fetiță brunețică și cîrlionțată care s-a apucat să facă roata. Mama o ceartă pentru că i-a deranjat pe doi tineri care jucau cărți, instalați confortabil chiar pe jos.

În fine, urcăm în avion. Intrăm printre ultimii și pînă ajungem la locurile noastre avem timp să ne dăm seama de amploarea fenomenului. Peste tot, pe scaune și printre ele, au răsărit pernuțe roz, ursuleți de pluș, biberoane, biscuiței, jeleuri, tetine, pachețele cu șervețele umede, păpuși blonde cu rochii roșii, cărți cu coperți flamboaiante sau cu personaje în relief, tablete cu jocuri sonore, cuburi, mașinuțe, chiar și avioane… Am nimerit adică într-un fel de grădiniță (dacă nu chiar creșă?) cu aripi.

Cucoana de pe locul de lîngă mine dă semne de recunoaștere. Cum eu ezit, îmi aduce aminte că a stat lîngă mine și la ducere. Drept dovadă, îmi spune ce carte citeam și la ce capitol ajunsesem. Aoleu! Soțul ei rîde de se prăpădește. Are o nevastă cu memorie bună. În jur, foiala e pe măsura energiei pasagerilor. Parcă ar fi momentul dinaintea culcării păsărilor în serile de vară. Lucrurile se liniștesc puțin odată cu decolarea pentru ca mai apoi, însă, tărăboiul să izbucnească parcă și mai dihai. Urechile dor și o mare parte dintre copilași încep să urle, să plîngă, să țipe, să scîncească, să mîrîie, să miorlăie. Se mai iau și unii după alții, în special frații. Stewardesele sînt ultrasolicitate și nu mai prididesc cu sarcinile de tip maternal. O mamă transpirată toată se chinuie să-și îndrepte fusta mototolită de cei doi copii care i se cațără pe rînd în poală. Un steward își cere scuze la nesfîrșit că a dat cu spatele peste un copil și crede că l-a lovit. Chiar în fața noastră, un tată tot încearcă răbdător să-i capteze atenția fiului său cel mic care urlă ca din gură de șarpe. Îi arată pe geam un nor uriaș, cumulonimbus, în formă de nicovală. N-are nici un succes. Mama ridică ochii în sus, zîmbind neputincioasă la privirile severe pe care pasagerii mai vîrstnici de pe locurile alăturate i le tot aruncă. Două rînduri mai în față, fetița brunețică și cîrlionțată a scăpat pe culoar și-și întinde obrajii ca de cauciuc, trăgînd de bățul unei bomboane Kojak pe care o tot plimbă dintr-o parte în alta a gurii. Micuța blondă care se învîrtea în aeroport e și ea pe undeva prin spate și rîde cu o poftă molipsitoare.

Legănat într-un mod sacadat pe umărul mamei care se plimbă printre rînduri, cu ochi albaștri de somnorică și cu o cipilică bleu și țuguiată pe cap, e însuși „Țumpilică“, regele răsfățat al poporului de copilași zburători.

Foto: flickr