Capitolul 34 din A doua carte cu Apolodor, scrisă de Gellu Naum (Humanitas, 2008) își propune evident să trateze rolul și locul arheologiei în lume. Valoarea științifică a acestui capitol este, din păcate, limitată. Cei care mă cunosc știu că nu am nimic împotriva scriitorilor! Am chiar și prieteni scriitori. Dar nici nu se poate să se rămînă indiferent. Capitolul 34 are trei strofe și trei ilustrații în culori, aparținînd chiar autorului. Ilustrația de sus îl reprezintă pe pinguinul Apolodor implicat fără urmă de dubiu într-o săpătură ilegală. Cu lopata pe umăr, el privește, cu o mulțumire sinistră, obiectele descoperite. În ciuda desenului stîngaci, ba chiar s-ar putea spune copilăros, se recunosc o amforă de tip Keay LXV/Carthage LR2, arsă secundar, aflată încă în pămînt de la toarte în jos, o coloană dorică din care se văd doar tamburul cu caneluri și capitelul, și o statuie în mărime naturală, cu picioarele în sus și capul îngropat în pămînt. De nicăieri din text sau din expresia feței nu rezultă că Apolodor ar avea un permis de săpătură și studii de specialitate. Gellu Naum ne oferă următoarele informații legate de descoperirea importantelor artefacte: „Pe sub vechile cetăți / se găsesc antichități.“ Aceste informații sînt mai neglijent formulate decît ne-am aștepta cînd vine vorba de comori găsite pe teritoriul mirabil al patriei noastre, unde antichități se găsesc nu numai „pe sub“ cetăți, dar și pur și simplu „sub“ sau „în“ cetăți, și foarte frecvent, alături, dar și, extrem de adesea, la mare distanță de ele.

Cititorul se confruntă apoi cu ilustrația a doua. Aici vedem limpede că Apolodor, dimpreună cu acoliții săi, leul Amedeu și cangurul Ilie, transportă statuia, probabil, undeva. Din expresia fețelor lor ne dăm seama că restul artefactelor au fost abandonate cu cinism, ignorîndu-se importanța contextualizării și preferîndu-se să se ia doar obiectele cu valoare mare pe piață. Astfel, cu complicitatea poetului, nu vom afla niciodată ce a adus împreună, pe teritoriul mănos al patriei noastre, o coloană dorică complet acoperită în pigment roșu excelent conservat – un caz unic, de altfel –, o amforă de Chios databilă un mileniu mai tîrziu și o statuie sumeriană despicată exact pe jumătate, databilă cel puțin două milenii mai devreme. Documentația păstrată se limitează la ilustrația pomenită la început, din care lipsesc atît indicația nordului, cît și scara și elevațiile. Strofa a treia cuprinde interpretarea rezultatelor odioasei campanii: „deci, săpînd, Apolodor / a găsit o jumătate / dintr-un antic senator“. Avem de-a face cu o interpretare ex cathedra în care concluziile țin locul propriilor lor premise. Părerea mea este că pinguinul perpetuează un model piramidal și paternalist al discursului științific. Gellu Naum se face portavocea opiniei infractorului lucios și nu se disociază de interpretarea acestuia, deși este evident că statuia nu reprezintă, și nu poate reprezenta, un senator roman, care ori n avea barbă în arta republicană, ori purta barbă în arta imperială, dar în nici un caz una de tip mesopotamian, decît cel mult de Halloween.

Partea finală a textului își îndreaptă atenția spre metode de expunere muzeală. Pinguinul Apolodor, cu aprobarea mută a trabanților săi, proptește jumătatea de statuie lîngă o oglindă, astfel încît simetria ei să fie reconstituită optic. Acestei abordări îi lipsește atît o evaluare preliminară judicioasă a impactului asupra vizitatorului, cît și o strategie integratoare pentru atingerea unor obiective educaționale complexe. Or, tendințele post-apolodoriene în muzeistică valorizează mai mult ca oricînd fragmentarul. Fără să mai apeleze, ca în Renaștere sau în baroc, la îndoielnice și superfetatorii reconstituiri fizice, ele propun vizitatorului experiența unei autenticități fără potemkiniadă. Sculptura descoperită de pinguin și raportată – se pare, cu mare întîrziere – de către Gellu Naum ar fi putut avea, și ar fi trebuit să aibă, în opinia semnatarului acestor rînduri, o altă soartă. Dacă Apolodor, Amedeu și Ilie ar fi tratat cu seriozitate această importantă descoperire de pe teritoriul mare al patriei noastre, ei ar fi înțeles nevoia de a o expune acompaniată de un model digital interactiv, prin care vizitatorul să poată reconstitui așa cum dorește monumentul, cu barbă sau fără. Nu trebuie privat vizitatorul, între altele, nici de opțiunea legitimă de a reconstitui statuia fără simetrie absolută, de pildă, adăugînd pe obrazul stîng o cicatrice obținută în luptă dreaptă împotriva năvălitorilor sau într-o seară de relaxare domestică.

În final, nu mai poate fi evitată întrebarea dacă pinguinul Apolodor, leul Amedeu și cangurul Ilie nu fac parte dintr-o rețea de crimă organizată ce se ocupă cu traficul de antichități. Să nu ni se aducă iar ca scuză suprarealismul, în numele căruia s-au săvîrșit prea multe abuzuri istorice! Întîlnirea laolaltă a unei amfore chiotice, a unei coloane dorice și a unei statui sumeriene, departe de a fi un eveniment izolat, se înscrie într-o serie amplă de ocurențe similare, din care recent s-a semnalat în Franța întîlnirea, la 100 de ani de la terminarea liceului, a unei mașini de cusut și a unei umbrele pe o masă de disecție. Ada Milea, ai legătura. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.