Altă educaţie!

Am un prieten orelist pe care l-am rugat să-mi dea o adeverinţă că nu aud bine. Să pună ce diagnostic o vrea el, numai să o scoată în jumătate de filă A4. S-a uitat la mine nedumerit. Ne ştim de multă vreme şi cred că l-a contrariat că veneam netam-nesam să-i cer o chestie frauduloasă. Poate aveam de gînd să-mi scot cine ştie ce certificat de handicap. A trebuit să-l liniştesc. Doream doar să fie într-un format convenabil şi să o pot plastifia, ca să o am la mine de fiecare dată cînd mă duc pe la vreun ghişeu să rezolv o treabă administrativă. Şi cînd de dincolo de geam mi se mormăie nu ştiu ce chestie agasată şi ursuză, în orice caz ininteligibilă, să o pot vîrî, fără comentarii, prin fanta de sub geam. Prietenul meu a rîs şi m-a întrebat dacă nu aş vrea să-mi facă mai întîi un control. Doamne fereşte, cine ştie ce mai aflu! 

Vă veţi întreba pesemne ce au toate astea de a face cu educaţia, tema rubricii mele. 

Mai am şi un prieten oculist. Mă verifică din cînd în cînd, cînd mă duc pe la el, să-mi ajusteze dioptriile. I-am cerut şi lui un soi de adeverinţă că nu văd bine, orice ochelari aş purta, şi s-a mirat şi el ce m-a apucat. E pentru chestiuni administrative, i-am spus. Ştii, pentru situaţia în care, intrat într-o sală plină de lume, te învîrţi ca năucul jur-împrejur, neştiind la ce ghişeu ar trebui să te aşezi şi, în cele din urmă, în disperare de cauză, alegi varianta cu coada cea mai scurtă. Iar cînd ajungi în fine la destinaţie eşti interpelat pe un ton iritat: „Nu ştiţi să citiţi?“ Spăsit – e genul de întrebare dură pentru cineva a cărui meserie de-o viaţă e cititul –, abandonezi poziţia de premier al cozii şi revii în sala care, abia acum realizezi, e tapetată complet – pe pereţi, pe uşi, pe pereţii de sticlă ai ghişeelor – cu coli de hîrtie imprimate. La urma urmei, îţi zici, Champollion s-a confruntat cu situaţii şi mai dificile şi tot a răzbit. 

Ce-au de-a face Poşta, ANAF-ul, Poliţia şi toate celelalte cu educaţia?

Acum o vreme, cînd eram lector la Universitatea din Viena, a sosit, tot de la Bucureşti, un prieten, ca profesor invitat la acelaşi departament. Trebuia să-şi scoată permisul de şedere şi de curînd se dăduse o lege antiimigraţionistă care făcea un calvar din rezolvarea formalităţilor. Noroc că exista un protocol în Ministerul Educaţiei austriac şi cel de Interne, anunţat public, prin care personalul didactic invitat din universităţi era exceptat de la rigorile noilor reglementări. Bun, am zis, atunci e pe legea a veche. Şi cum eu eram antrenat în atari proceduri şi mai şi vorbeam nemţeasca, mi-am însoţit colegul acolo unde ştiam că ar trebui să-şi depună actele – la poliţia de sector. Am fost întîmpinaţi cu amabilitate, care însă nu ne-a folosit prea mult. Auziseră de protocolul cu pricina, dar nu primiseră nici un fel de norme de aplicare. Prin urmare, să mergem la judecătorie, aşa cum prevedea legea cea nouă. 

La judecătorie se făcea coada înainte de crăpatul zorilor, iar eu aveam curs a doua zi de dimineaţă. I-am spus colegului să încerce singur şi să pună, chiar la începutul dosarului, o fotocopie din ziar în care se vorbea despre protocolul cu pricina. Şi să-şi pledeze cauza, fie şi în engleză. 

După încheierea cursurilor, mi-am regăsit amicul abătut. O doamnă de la ghişeu îi răsfoise dosarul şi i-l împinsese îndărăt, spunîndu-i nu ştiu ce în germană. De pledoarie

n-a mai fost loc. Sun la universitate să le explic clenciul în care intraserăm. Mi se spune că în mod normal tot poliţia de sector e responsabilă, dar că cel mai bine ar fi, pentru clarificare, să mergem la poliţia pentru străini.

Acolo, nedumerire. Ce invitaţie? Ce protocol? Nu mai apelez la copia din ziar, îi rog să ia legătura cu universitatea. Urmează o convorbire lungă şi destul de aprinsă – cît de aprins poate fi un birocrat austriac –, apoi un alt apel, deduc, din conversaţie, intern. În final, ni se spune să revenim la poliţia de sector. Or să primească ei actele, cu siguranţă.

Ziua următoare am iar cursuri, las soarta în mîinile colegului. De data asta îl regăsesc radiind. S-a rezolvat. 

Şi educaţia? 

Peste vreo lună îmi expiră viza de şedere şi trebuie s-o reînnoiesc. Locuiesc în alt sector decît amicul meu, dar am avantajul de a fi pregătit pentru ce urmează. Un poliţist mă invită curtenitor în biroul lui – cu ce ocazie pe la noi? Îi arăt, îi explic. Îmi arată şi el toată înţelegerea, chiar şi compasiunea. Din păcate, nu au primit nici un fel de normative, aşa că nu îmi poate prelua dosarul. Atunci scot bileţelul roz, cu un număr de telefon însemnat pe el. Este, îi spun interlocutorului meu, telefonul de la poliţia pentru străini. Dacă-i va suna, va afla că ei, de la sector, sînt cei abilitaţi să rezolve cestiunea. Se uită la bilet, la dosar, la mine. Îmi zîmbeşte. „Dacă ziceţi aşa, stimate domn…“ – şi-mi ia dosarul. 

Altă educaţie! 

Noroc că prietenul meu oculist nu mi-a propus şi el să-mi facă un control. Cine ştie ce ar mai fi ieşit la iveală. 

Mă scuzaţi, trebuie să-mi întrerup scrisul. Îmi expiră cartea de identitate. Am trecut azi pe la evidenţa populaţiei, să aflu ce e de făcut. Am experimentat numai partea cu chiorenia, la cea cu surzenia n-am ajuns. Era coada prea mare, iar eu mă grăbeam. Şi n-aş fi trecut peste rînd, fie şi numai ca să pun o întrebare, sub nici un chip. Chestie de educaţie. Am zis că mai bine merg acasă şi intru pe net. Doamne-ajută! 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.