10 Mai- trist destin, măreaţă dată
Alaltăieri, miercuri, a fost 10 mai, altădată Ziua Regatului român. Anul acesta are împlinirile lui "rotunde": pe de-o mînă, e vorba despre cea de-a 140-a aniversare a venirii dinastiei de Hohenzollern pe pămînt românesc. Se mai gîndeşte cineva la asta? Îndoi-m-aş - cu excepţia unui mănunchi de ireductibili monarhişti (tot mai în etate), a unor profesori de Istorie cu salariu mic şi cu respect mare pentru trecut, a unor paseişti de calitate care încă nu l-au scos pe regele Mihai din icoana inimii şi, evident, cu excepţia familiei regale. Care familie regală? - iată deja o problemă. De la o vreme, cel mai vizibil personaj al ei e prinţul Radu, soţul principesei Margareta. Om cu idei şi cu maniere, prinţul Radu îşi joacă bine rolul. În urmă cu doi ani, după ce-am îngrijit un număr al Dilemei vechi dedicat Monarhiei, în care - dintr-o gafă a sa - numitul prinţ ieşea niţel şifonat, m-am trezit cu o invitaţie la Palatul Elisabeta, pentru o clarificare. În tot palatul, prinţul era singur (sau, mă rog, mai era însoţit de un cîine mare, de o bucătărească şi de o pereche de căprioare ce se plimbau alene prin parc). Am luat o cină uşoară, am fumat un trabuc, am băut un coniac, am discutat despre cărţi şi hărţi... La plecare, mai-mai să cred că stătusem de vorbă cu un urmaş al lui Carol I - aşa de bine îşi intrase prinţul în uniformă şi-n legendă! Între timp, prinţul şi-a luat în serios responsabilităţile de ofiţer şi de ambasador itinerant, are o echipă ce trimite e-mail-uri despre fiecare nouă faptă (era să spun de arme) a intrepidului globe-trotter, scrie articole la gazetă şi cărţi de eseuri geopolitico-filosofice... Deci totul merge ca pe roate. Ce mai face restul familiei? Aici e-aici: nimeni nu ştie. Îmi cer scuze dacă cineva ar putea fi lezat de ceea ce voi spune, dar socot că familia regală n-a ales cea mai bună soluţie. Supraexpunerea prinţului Radu - oricît de potrivit ar fi d-sa pentru rolul de vlăstar regal - a condus la o suspectă tăcere în privinţa celorlalţi; nu mă refer la regele Mihai şi la regina Ana (a căror vîrstă, frumoasă, şi a căror fire, retrasă, îi predispune la discreţie), cît la principesa Margareta. Poate doar istoria ne va spune cum fundaţia d-sale a făcut, în anii '90, fapte de-o nobleţe deosebită - fără surle şi trîmbiţe, fără televiziuni şi ziarişti plătiţi pe urme, ci cu aceeaşi discreţie moştenită de la părinţi. Or, de la o vreme, pe cît de omniprezent e Radu, pe atît de absentă e Margareta. Nu-mi dau seama de ce. Să mă ierte prinţul - dar dacă cineva din cuplu trimite, prin origini, la măreţul Carol I sau la atît de românul Carol al II-lea, acela nu e domnia sa, ci soţia. Revin la aniversări: aşadar, alaltăieri s-au împlinit 140 de ani de cînd Carol I intra (în 1866) în Bucureşti. Dar se mai împlinesc şi 125 de ani de cînd (în 1881) România devenea regat - sau, cum spune istoricul şi amicul meu (şi-al tuturora) Adrian Niculescu, de cînd România îşi trecea examenul de maturitate în Europa epocii. Acum 100 de ani, în acea Românie caragialiană (în bunul sens al termenului!) ale cărei imagini ne mai răzbat reveriile, luna mai 1906 era ceva nemaintîlnit: 40 de ani de domnie a lui Carol, 25 de ani de Regat, plus 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian! O mare expoziţie fost-a ridicată pe Dealul Filaret, în Parcul Carol (Cîmpia libertăţii din vremea paşoptiştilor) şi spre ea au curs, cînd se pregăteau să înflorească tinerii castani, oameni din toate colţurile ţării. Da, aceştia erau românii vremii: nu numai domnul Goe şi mamiţica lui Bubico, ci şi capi de familie în costume din stofă englezească, cu baston şi mustaţă răsucită, urcîndu-şi odraslele şi soaţa în tren la Craiova sau Galaţi şi ajungînd la Bucureşti pentru trei zile (şi două nopţi la hotel) musai pentru a vedea expoziţia! Apoi întorcîndu-se acasă şi spunînd la rude cum, parol!, ţara asta e pe drumul ăl bun. Ei bine, din motive independente de onorabilii burghezi, după ceva drum bun a urmat o fundătură de zile mari! Comunismul, ilegitim şi complexat, a dorit să şteargă 10 Mai din calendare. Mai întîi, cu un 8 mai inventat - zi (mincinoasă) a fondării PCR; apoi cu 9 mai - zi (sovietică) a victoriei împotriva fascismului şi (la fel de discutabilă) zi a Independenţei de sub otomani. Trecu şi comunismul - dar n-au trecut şi suferinţele zilei! Anul acesta, românului i s-a picurat insistent în ureche povestea cu 9 Mai - ziua Europei! Semn al complexelor noastre de marginali ai latinităţii/europenităţii, dar şi semn al optimismului pentru proxima întîlnire cu UE, acest 9 Mai face punte fix cu 16 mai - ziua în care (vom vedea săptămîna viitoare) un important Raport va fi grăit despre România. Voi, Carol şi Ferdinand, şi voi, Carol secundul şi prea-încercatule Mihai - iertaţi-ne că, în goana noastră spre UE, între atîtea date din timing-ul aderării, am uitat şi anul acesta de 10 Mai! Aşa precum Radu prinţul ţine loc azi de familie regală, tot aşa Ziua Europei sau Ziua lui Olli Rehn ţin loc de mîndra noastră sărbătoare de-altădat'!