Am făcut, recent, o excursie de vreo două zile prin zona din jurul Cîmpulungului Muscel, de unde sînt bunicii mei materni. Întotdeauna mi-a plăcut Cîmpulungul, din mîndrie familială, dar și, pur și simplu, pentru că e un oraș interesant, cu demnitatea lui de primă capitală a Țării Românești și de primă sursă a unei scrieri în limba română. Nu doar pentru monumentele din oraș (evident, printre care Mî-năstirea Negru Vodă), dar și din împrejurimi (Mausoleul de la Mateiaș, dedicat eroilor căzuți în Primul Război Mondial, sau Mînăstirea Nămăești, cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni). Ci și pentru case și grădinile lor, arhitectura lui în general, și pentru așezarea lui, în Țara Românească, dar aproape de Ar-deal, de munți. Și, de ce nu, pentru spiritul lui – pe care nu-l pot defini neapărat, dar care mi se pare, cel puțin din poveștile bunicilor mei, cumva mai dîrz și mai înfocat (desigur, subiectiv privind lucrurile). Și cu care simt (absurd, poate) că am ceva în comun.

Tot rusticul adus de bunica mea în București își avea rădăcinile în lumea asta de la Cîmpulung. O viață, referințele bunicii mele, dar și ale bunicului meu au rămas tot la Cîmpulung, deși au locuit pînă la adînci bătrîneți la București. „Cum îl cheamă pe cutare? Dar pe taică-su?“, obișnuia să întrebe bunicul meu. „Păi, ăsta e al lui cutare de la Cîmpulung“, venea răspunsul invariabil. Bunica mea, care era întotdeauna impecabilă, pur-tînd rochii clasice, pe talie, și pantofi mereu cu puțin toc, se mai adresa uneori cu „tălică“ și „drăguțo“, ceea ce mie mi se părea fascinant. Reperele ei importante erau tot rudele de la Valea Mare, de unde era ea, de fapt, și o viață am fost la concurență (vorba vine) cu verișoară de a mea de-acolo pe care bunica o tot lăuda. Cînd bunicul meu nu mai ținea cont de cum se îmbrăca, după o anumită vîrstă, și purta mereu același palton negru cam ros, o bască cu găuri și o servietă uriașă pe umăr, bunica mea îi spunea că seamănă cu Tărăraie (cerșetor din Cîmpulungul de altădată).

Mergeam vara pe la Nămăești, unde era casa familiei bunicului meu, dar rar, din cînd în cînd. Casa din Nămăești era departe de ce îmi povesteau colegii mei din epoca ceaușistă că ar fi pe la țară. Era chiar o casă frumoasă, cu prispă, nealterată în mod esențial de schimbările vremii, cu demnitatea ei vădită. Nu mai era locuită, decît vara, în general, și nu simțeai acolo suflul gospodăriilor tărănești funcționale în imperfecțiunea lor. Nu se punea problema de „camera bună“, cea cu Răpirea din serai, vitrina și icoanele devenite fosforescente. Rămăseseră mobila veche și simplă, scoarțele și fotografiile de altădată. Arăta (și arată) mai mult ca o casă de la Muzeul Satului decît ceea ce întîlnisem eu pe la țară. Arăta ca pe vremea străbunicului meu, care fusese preot, și a strașnicei lui soții, coana preoteasă, despre care tot auzisem povești.

O gospodărie funcțională

Adevărata gospodărie funcțională era cea de la Valea Mare, de unde era bunica. Înțeleg că bunica, deși din familie de negustori, nu fusese atît de ușor acceptată în familia mai bogată și mai de prestigiu a bunicului. Acolo fuseseră de-a dreptul moșieri, am aflat și eu de-a lungul timpului, odată ce a trecut epoca ceaușistă și au început să apară niscaiva moșteniri de familie. De altfel, l-am cunoscut încă de cînd eram mică pe unchiul Ghiță (după care fusese numit ursul mamei mele, care apoi mi-a parvenit), care făcuse pușcărie la canal. Fuseseră moșieri și rămăseseră cu un simț hiperdezvoltat al proprietății care, uneori, mi se părea mie, îi dezumaniza: doi frați ai bunicului meu nu și-au vorbit, pînă au murit, din cauza unor terenuri, nonagenari fiind amîndoi.

La Valea Mare, gospodăria de acolo era în concordanță cu alte locuri de pe la țară în general, cu ce mai văzusem și trăisem eu prin satele europene. Trăiau, în cele două case ale rudelor mele de acolo, oameni reali, peste care treceau timpurile și modele, vrînd-nevrînd. De fapt, de cîte ori mergeam la Nămăești, în casa prea frumoasă ca să fie adevărată, după ce stăteam un pic acolo, ne duceam apoi la Valea Mare, la mătușa mea. Acolo era viață, și umanitate, și căldură. Mătușa ne primea cu ce avea ea mai bun, de fiecare dată: ca la țară în varianta corectă, cinstită, fără farafastîcuri. Ne făcea salată de vinete cu roșii din curte, și cartofi prăjiți, și lapte bătut de la vaca Esmeralda, botezată după una din telenovelele de atunci. Dar nu pentru asta o iubeam, ci pentru că întrupa și întrupează un anumit spirit al omului nu neapărat de la țară, care e în contact cu Dumnezeu și cu natura, care trăiește în concordanță și cu unul, și cu alta, într-un mod de la sine înțeles, fără să-și pună toată pleiada de întrebări și fără să aibă toate îndoielile noastre, ale celor de la oraș. Și pentru că simți, cînd ai de-a face cu ea, că îi place într-adevăr să primească oameni, să stea de vorbă cu ei și că se bucură de acest răgaz – așa cum o făceau și alții, altădată, cînd simțul timpului era altul.

Pentru toate astea nu m-au deranjat nici carpetele de pe pereți, nici icoana cu beculețe, nici scoarțele cu scene luate de pe la tîrguri. Asta era moda locală. Acum, însă, odată cu generația nepoților ei, care sînt deja oameni în toată firea, casa s-a schimbat iar, după modele noi: a căpătat parchet, gresie, faianță, termopane, rafturi ușoare și bejulii, băi, chiuvete în casă, mașină de spălat, computer.

Pe scurt, între interiorul apartamentului meu de bloc fost comunist din București și cel al casei vechi, sănătoase și pe pămînt din Valea Mare nu e aproape nici o diferență: doar mici detalii, chestiuni de gusturi și idiosincrazii. Diferențele dintre sat și oraș s-au mai estompat, cu siguranță, față de anii ’90, și chiar 2000. Cel puțin cele privind condițiile de trai și accesul la anumite lucruri. Migrațiile și Internetul le-au diminuat pe multe dintre ele, nu însă și pe cele mai subtile. Inegalitatea de șanse, între locuitorii orașelor mici și ai satelor, și cei ai orașelor mai mari și universitare încă e vizibilă.

Satul ca la oraș

Și totuși, epoca în care ne duceam la toaletă în fundul grădinii, trebuind să ne dăm bine pe lîngă cățelul nu prea cooperant, ce-i drept legat (și tocmai de aceea atît de isteric) a trecut. Acum folosim o toaletă din casă cu același miros plă-cut standard de aromatizor și ne spălăm, și acolo, cu apă caldă. La bucătarie, vasele, cîndva veșnic ușor năclăite, sînt spălate cu apă caldă și Axion. Dar vaca Esmeralda nu mai e, cum nu mai sînt nici salatele de vinete și ciorba de dovlecei cu lapte bătut ale mătușii mele. Acum gătește nepoata ei, care e harnică și prezentabilă, și-și ia rețetele de pe Internet. Ne-a făcut o plăcintă cu mere foarte bună, la fel cum o facem și noi, la oraș. Iar locul vacii Esmeralda e luat de o cochetă cățelușă Bichon, care, în ciuda protestelor mătușii mele, are voie și în casă. Nu e cazul să le mai aducem cafea, ca altădată, pentru că mătușa mea are oricum tensiune și-n zonă e Lidl, un Lidl uriaș în care se găsesc de toate, inclusiv aceeași cafea Jacobs. Și dacă se închide cumva la Lidl, există supermarket-ul local Gladiola, deschis pînă mai tîrziu, unde, iarăși, găsești tot ce trebuie, în variantă neaoșă.

Dacă le întreb pe fetele nepoatei mele dacă au de unde să cumpere lucruri cool din Cîmpulung, îmi spun că de la China Mega Shop, cel mai mare magazin local, unde găsești chiar tot ce vrei. Nu apuc să intru, dar trec pe lîngă el și-l văd, imens și din alt film. Din filmul globalizării, pe linia ei cea mai abundentă și nu neapărat sofisticată.

Spre mînăstire și înapoi

Globalizare care nu le împiedică, pe de altă parte, pe măicuțele de la Mînăstirea Nămăești să vîndă dulceață de zmeură sau de trandafiri și sirop făcute, toate, în gospodăriile lor. Maica de la intrare, volubilă și rodată în relațiile cu turiștii, ne spune din nou povestea mînăstirii (a icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni, despre care se povestește că a fost adusă de Sf. Apostol Andrei și apoi scoasă la iveală de cei trei ciobani de pe stînca unde se afla). Dar și că, în ultimul timp, nu mai vin atîtea femei să se facă maici ca altădată.

La ieșirea din mînăstire e o țigancă cerșetoare (o parte a Nămăeștiului e ocupată de romi). La început cere doar bani, dar apoi, mult mai uman, mă roagă să-i aduc o pereche de ghete cînd mai vin data viitoare.

E simpatic că, deși nu mă cunoaște, presupune că va mai fi o dată viitoare. Urcușul spre mînăstire s-a dovedit a fi cam ca-n legenda Babei Dochia: cu cît înaintam, cu atît afară se întuneca și se stîr-nea un vînt destul de năprasnic, aducător de zăpadă. Cînd am ajuns sus, deja ningea și vîrful Mateiașului era, practic, în nori de zăpadă.

Am coborît într-un complet alt anotimp, conștientă, pînă la urmă, de coexistența, mai mereu, a celor două variante de primăvară timpurie. Dar și de cea a unor realități paralele, într-un loc rural, dar aproape de oraș și de capitală. Așa cum, probabil, se-ntîmplă în multe altele asemănătoare, unde un anumit tip de globalizare face casă mai mult sau mai puțin bună cu realitățile locale și istorice. Cert e că, cel puțin la o primă vedere, diferențele dintre sat și oraș s-au mai estompat și inegalitatea de șanse s-a mai diminuat. Nepoatele mele de acolo ne-au spus că, în săptămîna de vacanță care va urma, nu se vor plictisi, căci vor sta pe telefon. Părinții lor au plecat să vorbească cu reprezentantele agenției de turism locale, pentru vacanța la mare, în Bulgaria. Iar verișoara mea, cu care bunica mă compara tot timpul, ne-a spus că se pregătește să pornească, în cîteva zile, spre unul din concertele la care se duce, aproape regulat, la București.

Foto: wikimedia commons