S-a întîmplat ca, în ultimele zile, să iau, poate mai des decît de obicei, taxiul. S-a întîmplat ca ziua în care m-am fîțîit cel mai mult să fie cea în care a murit Ion Besoiu. Primul taximetrist, cam de-o generație cu mine, se întoarce și-mi zice: „Știți că a murit actorul ăla, cum îi zice?“ Zic că nu știu, îmi pare rău. Și conversația continuă. „E printre ultimii din Toate pînzele sus“, zice. „Căpitanul Lupan.“ A, mă lămuresc eu, „Ion Besoiu“. Și el continuă: „S-a dus și ăla, cum îi zicea, turcu’, Jean Constantin. S a dus și Papaiani. Și Ilarion Ciobanu... De mult, Colea Răutu“. Și vorbește, în continuare, despre serial, cu însuflețire. Însuflețire care mă cuprinde și pe mine, recunosc. E vorba de unul dintre serialele copilăriei mele, pe care, tot întîmplător, l-am revăzut, cu plăcere, recent. Un serial de călătorie și aventuri, pe vremea de atunci, nu era puțin lucru. Cine mai auzise de Țara de Foc, ba chiar de Atena sau Istanbul, cînd mie nu mi se dăduse voie, la 14 ani, să ajung nici pînă la Varna? Împreună cu un prieten bun din copilărie, ne jucam de-a exploratorii pe recamierul meu roșu, umplut cu burete și ușor rărit. Cele trei carpete chinezești, maronii, de pe jos, erau oceanul. Noi stăteam pe recamier și țineam un jurnal de bord. Din cînd în cînd mai luam pasageri dintre jucăriile mele și ne războiam cu pirații. Jocul era cît se poate de emoționant: cînd, uneori, îmi scăpa cîte o bucată de picior pe jos, mă lua, la propriu, cu frisoane: parcă simțeam apa înghețată cum mă pătrunde…

Între timp, prietenul meu a crescut și a făcut o variantă de tur al lumii. Pînă și eu am ajuns, cu chiu, cu vai, în Argentina și în Chile. Dar căpitanul Anton Lupan și echipajul Speranței au rămas mult timp în imaginarul nostru aventuros. Era Star Wars-ul epocii noastre, într-un fel: nu erau nave, ci corăbii, nu se luptau cu extratereștrii, ci cu pirații. Nu era Prințesa Leia, ci Adnana. Dar, pînă, la urmă, tot pe acolo ajungeam: eram avizi să ne uităm la ceva care să aibă măcar o urmă de aventură, curaj, onoare, cavalerism, prietenie, loialitate și dragoste. Da, citeam, la vremea aceea, tot soiul de romane care erau pe linia asta, într-un fel sau altul, precum Cei trei mușchetari, Vicontele de Bragelonne, Robin Hood, Ivanhoe sau Ultimul mohican. Și vedeam cîteva filme de aventuri la cinema. Dar nu erau suficiente și aveam, în continuare, o foame majoră de produse ale culturii populare de care, astăzi, sîntem invadați și plictisiți. Țin minte cum mă înfioram la aparițiile Spînului și cît de intens trăiam povestea de dragoste dintre căpitan și Adnana.

La vîrsta aceea, nu stăteam să judec calitățile estetice ale serialului. Și nu o fac nici acum. E suficientă memoria afectivă. Pe care respectivul șofer de taxi o împărtășea cu mine din plin: teoria lui era, însă, una apocaliptică. Ținea să-mi demonstreze nu doar că o mare parte din actorii din Toate pînzele sus au murit, ci că „floarea cea vestită“ a actorimii române e pe cale de dispariție, conform cunoscutelor teorii strict nostalgice. Și-a început să mi-i enumere pe toți, cu o voce egală, care căpăta, însă, din cînd în cînd, accentul iritat de „Nici el nu mai e în viață, v-am spus eu?“: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Ștefan Iordache, George Constantin, Octavian Cotescu, Amza Pellea, Ernest Maftei, Mihai Mereuță, Mircea Albulescu. Degeaba încercam eu, pe alocuri, să-i mai dau cîte un exemplu de actor în viață, inclusiv din Toate pînzele sus: Julieta Szönyi, Ion Dichiseanu, Gheorghe Visu, George Paul Avram, Cristian Șofron. Teoria lui rămînea fixă și apocaliptică.

Am coborît prieteni din taxi, deși la auzul apologiei lui Sergiu Nicolaescu, eu am tăcut, dar amîndoi fiind de acord că, de pildă, Mitică Popescu, Stela Popescu, Draga Olteanu-Matei, Tamara Buciuceanu tot mai sînt în viață și ambii recunoscîndu-i meritele incontestabile lui Toma Caragiu. M-am suit mai tîrziu într-un al doilea taxi, cu un șofer cam de aceeași vîrstă. Și nu, nu e un banc: discuția a luat-o, de la început, pe aceeași temă. Domnul în cauză citise și cartea lui Radu Tudoran. Pentru el, Ion Besoiu rămînea căpitanul Anton Lupan. Nu conta ce alte lucruri mai făcuse el în viață. Și asta e, pînă la urmă, foarte frumos. Filmul, aici, bate viața, și personajul – omul din spatele lui. În urma discuțiilor pasionale, am reluat serialul regizat de Mircea Mureșan, cu muzica lui Radu Șerban, din 1976. Și recunosc că m-a prins iar.

În ziua următoare am luat, din nou, taxiul. De data asta, un domn solid, care mi-a spus, singur, că are 43 de ani. Tema care s-a conturat a fost, din fericire, de la început, alta: mi-a mărturisit, din start, că e bunic. Fiica lui, de 21 de ani, tocmai născuse. Între timp, își manifesta părerile politice care mai de care mai alambicate, mergea la sală și dezvolta afaceri. Fusese plecat un timp din țară, să cîștige bani, și se întorsese, la nevastă și la cei patru copii ai lui. Tema care se profila era alta, actuală.